Cancer la rinichi si alergarea montana ca suport psihic (1)

M-am hotarat la aniversaea implinirii varstei de "un an" intr-o viata noua sa impartasesc cateva din scurtele mele note care ilustreaza cat de cat un anumit episod din viata mea. Am incercat sa le prezint din punctul de vedere al alergatorului montan, am eliminate din notele mele alte perspective, ca de exemplu cea de tata, de sot sau de fiu, pastrand in acest post doar pe cea relevanta alergarii montane.   
Postarea aceasta se adreseaza in primul rand prietenilor mei, alergatori montani, sau sportivi in disciplinele de anduranta cu care am avut si am de a face de cativa ani.
Acestora vreau sa le transmit un mesaj important: Sa aveti grija de voi, ca indiferent cat de santos credeti ca traiti, nu puteti avea niciodata vreo garantie ca viata (aceasta spectaculoasa insiruire de evenimente, procese si adaptari in si la mediul in care traim) nu va va duce pe niste traiectorii care nu au nimic de a face cu ce va proiectati voi insusi despre posibilul vostru viitor. Singura sansa este sa utilizati la maxim cunostiintele, tehnica si experienta din domeniul medical si sa le folositi pentru voi.
Nu ignorati si nu amanati nimic cand vine vorba de sanatatea voastra. Faceti periodic (ca orice sportiv de performanta) cat mai des controale medicale (mai ales la inima si plamani) si incercati sa va ingrijiti de voi la fel cum va ingrijiti de echipamentul vostru sportiv. Fiti mai destepti decat sunteti acum si ganditi-va in sens profilactic sa utilizati sistemul medical care va este la indemana.
Luati-va masina proprie ca exemplu si duceti-va cel putin o data, atunci cand mergeti cu ea la ITP si voi la un control. Faceti-va "revizia tehnica" o data cu ea. Nu strica ! 

Sambata - 14 Ianuarie 2012 - am dureri la stomac.

Ma gandesc ca este de la ce am mancat ieri. Poate. Sunt foarte stresat. Simt cum stomacul se contracta la maxim. Nu este nimic nou.

La 12.00 cu baietii in stadion. Incalzire usoara 30min, 8km la 3.45 (fiecare face un km tempo, tempoul este placut, 15min cooldown. Vava si Franci alearga si ele si barfesc pe urma impreuna cu Oana Badea…ca fetele. N-am avut nici un fel de durare la burta, am fost relaxat, ....oare trebuie sa alerg in permanenta ca sa ma relaxez la 3.45min/km ??? Se pare ca da... 

Luni - 16 Ianuarie - 2012 plecam la Brasov si Moieciu.

Aproape ca nu am dormit toata noaptea. Sistemul meu digestiv nu mai functioneaza cum trebuie. Simt asta. Sunt un pachet de nervi. Am senzatia unei constipatii majore. Realizez ca nu mai pot lasa lucrurile sa mearga asa mai departe. Dar pana acum nici un medic nu a putut sa  ma sfatuiasca in vreun fel. Diagnoza de colon iritabil o am de peste 25 de ani.. In fond ce-I intereseaza pe ei problemele mele psihice, care deregleaza sistemul digestiv…mai usor sa recomanzi un medicament si gata..poate gasesc totusi alti medici mai destupati la cap..ma intorc la Moieciu.

Marti - 17 Ianuarie 2012

imi vad cum pot de treaba la Brasov si ma intorc cu trenul la Bucuresti. Durerile persista rau de tot.  

Miercuri - 18 Ianuarie 2012 - la Fundeni

Dimineata ma trezesc din nou cu aceleasi dureri. Toata zona abdominala este un ghem pe care-l simt ca o piatra. Durerile sunt mai insistente.

Constientizez  de ani buni faptul ca problemele mele cu anumiti membri din familie au repercursiuni fiziologice asupra mea....supoziti si incercari absurde de a cauta si gasi niste cauzalitati. Variante sunt miliarde....indecidabile...

Merg dimineata la DORIS, un centru medical din Militari. Medicul ma indeamna sa ma duc de urgenta la spital sa fac investigatii ca sa excludem o ocluzie intestinala. Ma misc greoi, ma simt ca un balon umflat la maxim. Totul apasa pe oragne si am o jena in toata partea abdominala.

Ajung la Fundeni, la Liana Gheorghe, un medic excelent in domeniul gastro-entero. Astept sa-mi faca o ecografie. Sunt curios daca poate observa ceva. Despre partea gastro-intestinala imi da vesti bune. Nu observa nimic care sa indice o ocluzie.

Urmeaza sa facem mai multe investigatii, analize de sange, radiografie, si in zilele urmatoare o colonoscopie, endoscopie, etc.., dar, din pacate observa ceva la rinichiul stang.

Ce-I acel "ceva" ? Intreb. Trebuie investigat, spune ea. Are aproape 3 cm. Imi sugereaza sa fac urgent si o computertomografie. Nu suna bine. Deloc.

Deocmdata aman orice gand cu privire la acel "ceva", pt ca durerile abdominale nu ma lasa sa ma gandesc prea mult la altceva. Abea dupa doua clisme incep sa vad lucurile altfel. Ma relaxez. Dar tot nu sunt in apele mele. Evident, cum as putea fi dupa mai multe zile in care tot abdomenul meu a fost un ghem contractat, disfunctional si care nu a lasat ca tranzitul intestinal sa functioneze cum trebuie. Nervii….nervii si iarasi nervi... stiu asta...

Joi - 19 Ianuarie -  Investigatii

Pentru investigatia CT reusesc sa obtin un termen foarte repede la centrul medica Hyperdia si merg la ei. Imi fac CTul. Medicul radiolog Raluca Pavelescu nu-si da cu parerea la o prima impresie. Banuiesc ca nu vrea. Nu are curajul sa-mi spuna direct in fata, ca am o problema majora ?
Intre timp citisem suficient de mult pe net ca sa-mi dau seama, ca un "ceva" la rinichi nu este un semn bun. Cancerul la rinichi este rar.., dar cand se formeaza... dar ce ma ajuta asta pe mine? Ma gandesc ca este una din cele mai stupide idei, care au fost preluate de sociologi…de cand au incercat sa  faca din sociologie o stiinta si au introdus statsitica….. Majoritatea tumorilor la rinichi sunt maligne. Evident ca ma gandesc ca poate fi o tumoare, adica cancer. Ce altceva cand este vorba de rinichi? Intr-un fel reusesc sa-mi canalizez insa gandurile mai mult pe alte teme. Vreau sa mai vorbesc cu diversi doctori. Ma gandesc intai la Dr. Copaescu de la DELTA MEDICAL, care m-a operat anul trecut de hernia inghinala.  Merg acolo. Ma primeste imediat si vorbesc cu el putin.  Dupa sfatuirea cu el ramane sa revin cand am rezultatul CTului. Bine, bine, gandesc eu...
 

Vineri - 20 Ianuarie 2012 - Rezultat CT

Dupa amiaza mergem si o luam pe Vava de la scoala si plecam spre Moieciu. Este plin de zapada. Pesiajul este magnific. A nins si totul este zaharisit, de parca au cazut tone de zahar pe munti, brazi si case.
Simt o liniste apasator de frumoasa cand pasesc la noi in curte, la Moieciu...

Rezultatele CT-ului sosesc pe mail deja la pranz, dar eu nu apuc sa-mi deschid laptopul decat seara tarziu cand stateam si ma uitam pe net si ma informez cat pot mai departe despre canerul la rinichi.
Savurez inca incertitudinea lipsei confirmarii diagnosticului "caner la rinichi". Descopar insa la un moment dat mailul in care radioloaga imi trimite rezultatul. Deschid si citesc randurile din mailul de la ea. Le citesc inca o data si inca o data si ma inspaimant. DA, este o tumoare. Incertitudinea dispare si se instaureaza in tot corpul meu certitudine sfasaietoare ca nimic in viata mea nu va mai fi cum a fost pana acum. Abia acum incep sa realizez dimensiunea acestei vesti. Bine ca stau jos. "Tumoarea efractioneaza capsula rinichiului, si a infiltrat grasimea adiacenta", ...dar nu a depasit-o......in tot dezastrul asta mai exista si vesti bune...

Imi dau seama in acele clipe ca moartea mea, pura si personala, a intrat in viata mea direct prin usa din fata a casei, in bocanci, plini de noroi si ca nu mai am nici o alta sansa decat sa ma acomodez cu ea. Nu mai am nici o sansa sa alung gandurile undeva intr-un viitor indepartat, sa ma consolez ca inca ma simt tanar si puternic, ca nimic nu-mi sta in cale si ca pot rezolva intr-un fel sau altul toate problemele care-mi apar in viata. Degradarea propriului organism si evidentierea dovezii malfunctiunii lui prin acest cancer le realizez in acele faze de gandire profunda. As fi preferat sa am alt motiv sa intru din nou intr-o stare din asta de profunzime...

Acum incep sa caut sistematic pe net tot felul de articole pe tema asta. Ma documentez. Am cancer la rinichi. Asta este acum realitatea mea. Nimic ipotetic, nimic ce ar putea fi. Este un proces care se deruleaza in mine. Dar tot nu ma pot linisti prea mult. O sun pe Tatiana, nasa mea, doctorita. Este mijlocul noptii. Vreau mai multe explicatii directe de la un medic competent. Intra casuta vocala. Imi dau seama ca acum se schimba TOTUL. Dar nu realizez inca CUM. Incerc sa vad si partile pozitive: nu sunt metatstaze.

Cand spun TOTUL chiar ma refer la TOTUL. La atitudinea mea, la perspectivele mele, la proiectiile mele pe termen scurt, mediu si lung (dar ce mai inseamna aceste intervale temporale in contextul asta ?).

Ma gandesc, ca de trei ani de zile am inceput sa schimb ceva in viata mea, dar nu suficient de hotarat, nu ata de repede cat ar fi trebuit. Realizam de pe atunci (probabil de cand canerul a inceput efectiv sa-si faca aparitia in organismul meu (asa gandeam atunci: cancerul este ceva din "afara mea" - o prostie, evident, ca este doar parte din mine si ca nu trebuie sa fug de el, ci sa incerc sa inteleg in vreun fel ce s-a intamplat, de a luat-o organismul meu asa razna..)) ca ar fi bine sa fac niste modificari majore in viata mea.

Vroiam sa incep sa incerc sa elimin orice posibila imprejurare, influenta care ma facea sa nu ma simt bine, si pe care evident as putea sa o schimb.  Acum insa ma gandesc ca se vor schimba raporturile cu cei din jur, cu ai mei din familie pe care-I iubesc, cu cei care ma dusmanesc,  imi spun sa nu mai pierd timpul cu cei care mi-s indiferenti, cu care nu am nimic de a face in principiu, ci sa ma concentrez pe cei care imi sunt importanti si pe ce imi este important. Acum parca am senzatia ca trebuie sa apas un pic pe accelerator, sa nu mai irosesc cea ce noi numim "timp", timpul meu individual.

Gandurile astea le am in mine de mult, am studiat in ultimii ani notiunea "timpului" pe toate partile, fizic, psihic, filozofic, "subiectiv", "obiectiv", newtonian, einsteinian,  prigojinean, barbourian.., am studiat cat am putut de mult si legatura dintre modificarile ADNului, celule, influenta fizica si psihica a expunerii organismului nostru  la un mediu adecvat sau inadecvat, ma refer la epigenetica…, am incercat sa-mi creez o imagine de ansamblu a unor posibile traiectorii de explicare a naturii (cea ce nu am invatat la universitate, unde am fost invatati sa gandim predominant in termenii fizicii clasice), a complexitatii si imprevizibilitatii ei. Intr-un fel am reusit. Am reusit sa sa-mi pictez aceasta simphonie stiintifca realmente moderna si extrem de palpitatnta...si acum trebuia sa o descopar pe propriul meu organism...  

Confruntat cu situatia mea toate astea m-au ajutat sa nu disper, anume sa-mi dau repede seama ca trebuie sa ma pregatesc, sa iau repede niste hotarari, sa-mi fac un mic plan de actiune si sa fiu dispus si deschis la orice modificare si  readaptare a acestuia, urmarind singurul obiectiv important: sa raman in viata cat mai mult langa ai mei, sa-i ajut, sa-i las sa ma ajute si sa traim cat putem, hotarati, fericiti si voiosi.

Fara  compromis in cea ce priveste minciuna, falsul si simularea. Fara sa mai "acopar" pe cineva care credeam pana nu de mult, ca-mi poate "re"deveni o fiinta apropiata. 

 

Dar in acelasi timp eram constient ca una este planul si alta este drumul pe care aveam sa-l strabat acum. Stiam ca plec la un drum nou, dar nu prea aveam nici o harta, nici un compas, nici echipament adecvat si nici nu stiam pe unde sunt exact..dara-mi-te sa mai am si posibilitatea sa intreb pe cineva… ce iluzie hazlie sa stii ceva...asa ma simteam in acele faze.

Sambata 21 Ianuarie 2012 - la Moieciu si Brasov

La Moieciu zapada era intre timp de aproape un metru. Nu mai vazusem atata zapada din anii 90.
In 1995, parca, a nins atat de mult si eu trebuia sa ajung la Bucuresti repede de tot, …incat am fost dus de cineva din sat pana la Bran cu sania trasa de cal. Totul era plin de zapada . Altfel nu se putea iesii din valea asta pe atunci..

Dupa o noapte aproape nedormita ne-am dus cu fetele la ski in Valea Poarta. Urmau sa vina si niste prieteni de-ai nostrii. Eu nu am vrut sa intru intr-o faza de autocompatimire (urmau sa vina oricum), asa ca nu am stat prea mult pe ganduri si ne-am dus. Eu, fiind certat cu skiurile, m-am dus la o alergare cu rachetele in sus pe Valea Poarta, pe traseul Bucegi 7500.

Superbitatea peisajului, padurea incarcata cu crengile ingreunate de zapada, zapada adanca si urcusul greoi m-au facut sa-mi dau inca o data seama ca nu trebuie sa-mi fie frica de nimic. De absolut nimic. Imi dadeam seama ca urmeaza o lupta grea, anevoioasa si istovitoare. Nu stiam care este finalul, stiam doar ca este o alta traiectorie a vietii mele, alta decat cea pe care mi-o proiectasem pana atunci si dupa care ma orientam. Urcand prin nameti incepeam sa-mi reproiectez o traiectorie, si inca una, si inca una, nestiind care dintre ele se poate apropia de cea care urma sa o urmez cu adevarat (in stilul acesta se procedeaza la predictiile meteo in zilele noastre..).

Eram la fel de constient ca traiectoria care as fi urmat-o, daca as fi ignorant durerile abdominale si nu m-as fi dus la echografie sau la computertomografie, ma-r fi dus pe un fagas din care nu as fi avut sanse asa mari sa mai savurez viata pe acest pamant.

Ma gandeam la tata care murise cu mai bine de o luna in urma tinandu-mi mana si dandu-si ultima suflare. Simteam si acum acel ultim suflu al lui, linistea si pacea care domnea in incaperea mica in care eram. Ma gandeam si ma uitam la mana mea intrebandu-ma cine din cei iubiti ai mei o va tine..

Oricum mult timp de filozofie nu mi-a ramas pe poteca prin zapada, pt ca am primit de la Nata un telefon ca Franci a cazut si probabil si-a rupt piciorul pe partie. Cat am putut de repede am venit inapoi la partie. Am alergat in sus la cabana salvamontului si am vazut ca in jurul lui Franci erau baietii de la salvamont, de la jandarmerie, Nata, Vava si prietenii nostri. Franci era "starul", avea dureri, dar totusi era in stare sa mai si rada intre dureri. Un prieten de la jandarmerie i-a tinut piciorul aproape trei sferturi de ora nemiscat pana a venit ambulanta din Brasov. Ea nu vroia sa-si scoata claparul ca o durea prea tare. Abia la spital l-a scos.  Nata s-a dus cu Franci in ambulanta la Spitalul de copii.   Da, tibia era fracturata si a primit un gips cat ea de mare. Si greu.  Aveam impresia ca e mai greu decat ea...

Duminica 22 Ianuarie 2012 - ultima alergare la km1
Inainte de a pleca la Bucuresti mai fac o urcare in alergare in fata casei. Nu stiu acum nimic cand o sa mai fiu in stare sa alerg, daca o sa mai fiu in stare sa alerg vreoddata...am savurat fiecare metro...

Luni  23 Ianuarie 2012 - incep investigatiile in Bucuresti

Dimineata de tot ma duc la Prof. Sinescu, la spitalul Fundeni. El isi primeste noii pacienti in fiecare dimineata inainte de a-si incepe activitatea in sala de operatie. Sunt multi oameni. Vin din toata tara.  Imi inchipui ca o sa dureze mult statul la rand. Gresesc. Dupa ce el si-a terminat vizita la pacientii lui stationari incepe consultarile. Este 7.30. Sunt diversi oameni acolo, cum am spus, din toata tara, fiecare cu o problema specifica.
Nimeni nu ajunge la Prof. Sinescu pt un simplu guturai. Aici ajung doar cei cu probleme…  Asta ii este fiecaruia care sta acolo la rand cat se poate de clar. Fiecare are probleme de sanatate serioase. Si eu. Ajung si eu la rand. Intru. Fusese deja informat de catre Prof. Gheorghe de la gastro-enterologie despre situatia mea.  Ma dirijeaza catre un alt medic, Lazar, care-mi va povesti tot ce este necesar cu privire la operatie. Acesta pare cam ursuz la prima vedere... este doar o impresie.. Prof. Sinescu conduce mai multi chirurgi tineri, despre care eu sunt sigur ca unii dintre ei vor ajuta multi oameni si sa-i scape de aceste hazarde biologice, care-i indreapta catre usa lor. Sinescu nu vorbeste foarte mult. Stabilim sa-mi inchei tot ce urma sa mai fac la gastro-enterologie, ca sa nu avem si din partea aia alte surprize… sa nu fie asta tot, ma gandesc ? Dupa aceea ne pregatim de operatie. Fara discutie. Alta alternative nu este.

Imi dau seama ca va trebui sa ma incred profesorului Sinescu si echipei lui, exact asa cum o faci atunci cand te urci intr-un avion si te bazezi pe experienta pilotului si echipei de la bord si de la aeroport sau cand intri intro cladire de 100 de etaje si trebuie sa ai incredere in calculele si experienta arhitectului si inginerilor… predai in totalitate controlul asupra propiei persoane. Nu-mi place, dar nu am alta sansa. Nu sunt un om increzator in altii, nu cred, dar trebuie sa ma incred…altora..

Imi aduc aminte de distingerea lui Erich Fromm dintre autoritatea rationala (un ghid pe munte care te duce peste un ghetar, un ghid care te ajuta sa treci printr-o jungla, un medic care te sfatuieste ce sa faci cand ai o boala , etc.) si autoritatea irationala (Hitler, Stalin, Ceausescu sau orice alt psihopat mai mare sau mai mic care ti-e sef, cumnat sau profesor..)..problemele incep cand oamenii se incred fara sa mai gandeasca unor autoriati irationale…sectisti, preoti, psihopati, inchipuiri iluzorii,..etc..dar asta-I alta problema….Eu insa capat incredere in Sinescu si-l vad ca o autoritate rationala care ma va ajuta sa trec de faza asta, ca un ghid care te duce pe munte sau prin desert si tu beneficiezi de experietna lui.

Merg din nou la gastro-enterologie. Aflu ce trebuie sa fac ca sa fiu pregatit pt. maine dimineata. Aflu intregul arsenal de proceduri. Ajuns acasa incep sa beau lichidul acela nu neaparat scarbos, ci mai degraba fara nici un gust care provoaca eliminarea si golirea intestinului. Cea ce dupa al nu stiu catelea pahar este mult mai neplacut. Mai beau si noaptea lichidul aceal incolor si fara gust, litri intregi.....

Marti 24 Ianuarie

Colonoscopia si endoscopia au fost efectuate de Prof. Cristi Gheorghe. Dupa scurta anestezie Cristi imi spune ca este totul OK. Se rezuma totul la colonul iritabil. O problema functionala. Sa reduc stresul, sa am grija ce mananc, etc. Ma simt usurat. Cel putin nu-mi mai bantuie si din acest punct de vedere mai departe fel de fel de supozitii, mai mult sau mai putin bazate pe realitate, prin cap. Ma simt totusi slabit, de mai multe zile nu mai mananc ca lumea, simt ca slabesc din ce in ce mai mult si ca imi dispare vlaga. Acum pot sa ma concentrez pe batalia principala. Operatia si eliminarea cancerului din corpul meu.

Dupa amiaza mai merg la DELTA sa verific, cu radiologul de acolo echografia abdominala veche de un an de zile, facuta la ei cand am  fost operat la hernia inghinala. Dureaza putin pana gaseste datele stocate la ei pe calculator. Si incepem sa ne uitam imreuna pe ecran. Echografiile arata ca radargramele care le efectuam eu cu ani de zile in urma cautand fel de fel de conducte, vestigii sau alte structuri cu o metoda din geofizica - georadarul. O aplicam la analizele structurilor stradale pt. o firma de gaze in Germania. Imi placea sa ma uit la radiologi si pe tomografii sau pe RMN, bazele fizice fiind identice cu cel aplicate de noi in geofizica…. Stiu ca interpretarea nu este usoara si necesita si multa experienta din partea radiologului sau a geofizicianului (dupa caz). Ma vedeam pe mine din nou cum eram acum un an de zile. Nici o umbra de tumoare pe ecran. Dar asta nu inseamna nimic. Totul depinde si de sensitivitatea aparatului si de faptul daca stii sa cauti ceva. Nu i-am facut nici un repros radiologului, fiind constient, ca nu avea cum sa "vada" tumoarea mea la acea vreme. Daca ar fi existat cel putin niste semne, poate cu alte metode, mai diferentiate, s-ar fi vazut. Nu-mi mai statea gandul la asta acum, cu toate ca, daca am fi descoperit ceva acum, as fi vrut sa vad cat de repede a crescut tumoarea in ultimul an. 

Miercuri 25 Ianuarie 2012 - Fundeni

Azi ar fi trebuit sa merg la Fundeni sa ma internez deja si sa ma pregatesc de operatie, dar a nins in draci la Bucuresti. Nici gand sa ajung in partea cealalta a Bucurestiului. Este haos total in Bucuresti. Incerc sa sun pe unul dintre medici, dar nu dau de el. Dupa amiaza ajung totusi acolo si discut cu medicii. Sunt inca in dubii, daca sa nu merg totusi la DELTA in loc de Fundeni. Totusi se inclina balanta definitiv  de partea Fundeniului.
Cati nu ar dori sa profite de un centru atat de bine pus la punct cu atata expertiza. Si eu sa nu o iau in sema ? Ar fia absurd. Imi inlatur aceste ultime dubii cu privire la Fundeni si imi inchei gandurile despre acest capitol.
Hotararea este luata.  

Joi 26 Ianuarie

Dimineata de tot am din nou o intrevedere cu Prof. Sinescu. Imi explica pe indelete cam tot ce este relevant si ma linisteste. Ii pun tot felul de intrebari si el imi raspunde la fiecare, gasind in acelasi timp si o formula linistitoare. Imi povesteste despre cazuri cu adevarat grave, cu tumori avansate, cu multe metastaze, despre refacere de vezici, etc.. Oricum sunt intr-o stare, care in domeniul fizicii se numeste turbulenta. Eu, sistemul, sar dintr-un stadiu in altul, ba din increzator, in descumpanit, din stabil in extrem de nevricos, din hotarat in incert si inapoi. Tipic pentru o faza turbulenta…regulile care definesc sistemul in starea lui stabila se dizolva si apar altele care aproape nu au nimic de a face cu sistemul initial. Schimburile lui dintr-un stadiu in altul nu mai au nici o legatura cu conditiile cadru, ci doar cu starea sitemului insusi. Cauza si efectul ce relationare. Ma gandesc la campul magnetic, care isi schimba din cand in cand directia si inaintea fiecarei schimbari de genul asta, el intra intr-o stare turbulenta…cand o sa-mi regasesc eu starea stabila, si cum va arat ea ? Dupa operatie ?

Urmeaza mici proceduri administrative. Dar de asta se ocupa cei din sectie. Imi schimb statusul, din internat la gastro-entero devin internat la chirurgie urologica. Am schimbat clubul. ...

Ziua se scurge repede, cu ceilalti pe culoar sau in camera port discutii si aflu si prin ce au trecut ei. Unii sunt grav bolnavi in stadii avansate,  altii ca mine. Eu sunt cel mai tanar. Acolo pe coridoare sunt un pusti la 45 de ani...

Un singur lucru ma linisteste acum. Sunt cu siguranta cel mai bine pregatit om din punct de vedere fizic pentru a face fata unei operatii de amploarea asta. Sistemul meu cardio-pulmonar este in forma aproape maxima, refacerea musculara este pusa prin antrenamentul meu zilnic la punct, mai bine ca la oricine altcineva de varsta mea. Gandesc pozitiv. Gandesc pozitiv ? Incerc cel putin. Asta nu inseamna ca pot mereu sa ma tin, tragandu-ma singur de par, deasupra apei si sa mai si zambesc. Dar incerc.

Dupa operatie va trebui sa aplic strategia pasilor mici. Obiective usor de realizat, dar care sa se incadreze in cel mare mentionat acum cateva zile: sa raman in viata cat mai mult langa ai mei, sa-i ajut, sa-i las sa ma ajute si sa traim cat putem, hotarati, fericiti si voiosi si sa indepartam tot ce se poate numi stres din mediul nostru.

Vineri 27 Ianuarei - noua mea zi de nastere !! Operatie

Dimineata ma spal, ma rad pe corp acolo unde avea sa fie facuta incizia si ma pregatesc mental pe ce urma sa se intample. Pe la 8.30 vine Prof. Sinescu impreuna cu ceilalti medici tineri si-mi zambste in fata spunand: "Mihai, azi este ziua ta norocoasa". Ma bucur de ce aud si sinceritatea si increderea cu care el a spus asta imi da destula energie sa vad totul cat de cat pozitiv.

Gandurile sumbre insa nu reusesc sa-mi dispara cu totul din creier. Ma gandesc ca si in timpul operatiei se pot intampla multe si marunte. Ma gandesc ca noi oamenii suntem organisme compuse din biliarde de celule, in care se intampal simultan heptaliarde de procese, constituim un sistem labil, in care o mica fluctuatie intr-un proces poate duce la niste modificari ulterioare disproportionate, exagerate, care pot complica derularea operatiei intr-o directie neplacuta. Nimeni nu-ti da vreo garantie ca te trezesti din anestezie. Nimeni. Cancerul meu nu este nimic altceva decat tot o asemenea dereglare a unor procese din niste celule  ale rinichiului meu… trebuie sa-mi iau ramas bun de la el, sa-i multumesc ca m-a ajutat pana acum, dar ca el nu mai are ce cauta in mine si nu mai poate juca in hora organelor numita Mihai Orleanu.

Nu mai am posibilitatea sa dau inapoi. Merg inainte fie ce o fi. Am o singura sansa: operatia. Disputa se dadea daca sa fie o nefrectomie total sau partiala (adica sa fie scoasa doar partea afectata de cancer a rinichiului). Ultima pica insa pt ca tumoarea a parasit deja capsula rinichiului. Chiar un alt prieten chirurg din Germania imi confirma treaba asta. Ma bucur ca a adunat si el la o masa mai multi chirurgi si s-a sfatuit cu ei in baza CTului trimis de mine, ca sa-mi  dea si ei o indrumare.

Ajung in sala de operatie. Este racoare. Ma dezbrac de halatul in care eram imbracat si ma las pe mana asistentelor. Doua fete dragute. Eu sunt gol golut si-mi dau seama de ridicolul situatiei… ele incep pregatirea operatiei mele cu rutina unora care fac asta zi de zi. Ma leaga, imi dau medicamente injectabile, ele vin, pleaca, revin..la un moment dat apare si anestezista. Cu ea avusesem o discutie cu o zi inainte. Mai stau putin de vorba, aud fel de fel de instructiuni pe care ea le da asistentelor siiiiii…adio…nu mai aud nimic...

La un moment dat parca ma trezeste cineva din somn. Sunt nedumerit. Ma zgaltaie ceva. Sunt pe un gen de targa si vad niste figuri in jurul meu. Ma imping dintr-o incapere in alta. Nu mai sunt in sala de operatie. Parca o vad la un moment dat pe Nata si ii fac un semn. Visez? Parca sunt beat. Dar alt fel de betie. Nu am dureri. Asa trebuie sa fie cand esti inca anesteziat, ma gandesc…sunt anesteziat, realizez, imi aduc aminte... Ajung la reanimare. Am camera mea. Alte asistente vin si pleaca. Se uita la mine, sunt dragute, imi zambesc si-mi spun ca este totul OK. Nu prea tin minte mare lucru. Am impresia ca sunt inconjurat de o gramada de aparate. Chiar sunt. Realizez ca-mi ies niste fire din mine, nu, sunt furtune, drenuri. Vreau sa ma misc, dar nu pot. O asistenta imi spune sa stau linistit si sa nu ma misc. Cel putin pana maine sa nu ma ridic. Nici macar sa nu incerc sa ma ridic. De parca as putea… Candva vine si Nata. Ma simt usurat. Am trecut de primul hop mare. Ce mai urmeaza??

Evident ca nu sunt in stare sa realizez prin ce trec. Totul imi este amortit. Apar fel de fel doctori. Intreaba asistentele, se uita la mine, vin, pleaca. Toti sunt tineri.

Sambata 28 Ianuarie - ziua nr. 1 din noua mea viata. De acum incolo o sa am propia mea cronologie. Nu mai dau doi bani pe intelegerea oamenilor de a numerota ani in functie de nasterea sau moartea unuia sau altuia. Am propriul meu sistem de numerotare a timpului.

Zac in patul meu si ma las rasfatat de asistentele de la intensiva. Ritualul e simplu. La 5.00 dimineata sunt spalat. Sunt schimbat. Pansamentele, medicametele, etc. Pe la 7.00 vine Prof. Sinescu si ceilalti medici si urmaresc cum a mai evoluat fiecare.

Fac incercari disperate sa ma misc de pe o parte pe alta. Nici gand la asa ceva. Noroc ca bara patului imi permite sa ma tin de ea si sa ma mai misc putintel. Ma simt taiat pe din doua. Chiar sunt. Aproape. Taietura prin care mi-a fost scos rinichiul este destul de mare, peste 20 cm.

A mai trebuit sa predau si o coasta ca sa fie loc mai mult la operatie. E standard. Incerc sa ma odihnesc. Incep sa-mi filtrez gandurile si sa mai renunt la anumite traiectorii ale vietii mele care ar fi putut sa se materializeze...de exemplu cea cu pompele funebre din cauza unei operatii esuate...incep chiar sa gandesc ca ar putea exista o traiectorie a vietii mele in care sa pot sa alerg din nou...ma agat de ea...si visez mai departe inchipuindu-mi cat mai am pana acolo...sa pot alerga din nou un kilometru...doar un kilometru..

Duminca 29 Ianuarie - Gerar - Prietenii mei alearga pentru mine

Azi ar fi trebuit de fapt sa alerg la primulmeu concurs din acest an. Este vorba de GERAR - concurs organizat de Ro Club Maraton Bucuresti. Initial vroiam sa particip ca Team EcoMan impreuna cu prietenii mei Florin Munteanu si Danut Cernat. Avand in vedere ca eu nu mai puteam sa alerg, l-am rugat pe Luci Clinciu (care venise la Bucuresti) sa alerge in locul meu ca sa nu lasam echipa de izbeliste.
Dar nu numai ei au alergat gandindu-se la mine ci si "concurentii" nostri, adica ceilalti prieteni, Adi Bosatn, Victor Vlad si Stefan Oprina..
Adi a alergat cu sloganul "pentru rinichiul lui Mihai", cea ce m-a bucurat nespus de mult. La telefon mi-a precizat ca a alergat pentru cel sanatos nu pentru cel invadat de tumoare care oricum nu-l mai am...

 

 

Dupa concurs cativa dintre ei s-au dus pana la noi acasa si au vizitat-o pe Franci, care avea piciorul rupt… si i-au purtat de grija.. Pentru mine, la spital, aceste evenimente si pozele primite pe telefon au fost mai benefice decat toate medicamentele care le primeam de la spital.

Luni 30 Ianuarie - ies de la terapia intensive. Rezerva in care ma duc asistentele este super OK. Sunt singur in camera.

Marti 31 Ianuarie 2012 - primele vizite. Stefan Dan si Florin Munteanu vin si ma viziteaza la Fundeni. Le ofer o imagine cu care ei nu au cum sa fie obisnuiti si eu nici nu vreau sa-i obisnuiesc prea mult cu imaginea asta. Dar inca ma simt ca un castravete taiat pe din doua. Nu ma pot misca aproape de loc in pat. Nu ma pot intoarce de pe o parte pe alta si atunci cand vreau sa ies din pat am nevoie de ajutor. De mers pot sa merg cat de cat si doctorii ma incurajeaza sa merg cat pot de mult. Incep sa fiu fantoma culoarelor. Incep si ma gandesc cate culoare pot sa fac. Oricum simt progrese extraordinare fata de culoarele de la intensiva.

Miercuri 01 Februarie - Externare - ajung acasa - in fine

Joi 02 Februarie 2012 - mananc, dorm si iau medicamente 

Sambata 11 Februarie 2012 - la Fundeni sa-mi scoata firele 

Duminica 12 Februarie - Ziua lui Franci in Cobalcescu

Miercuri 15 Februarie 2012 - moare prietenul meu din copilarie, Raul. Impreuna cu el am recladit o parte din casele familiei noastre pe care le-am redobandit de la comunistii vopsiti in democrati moderni care le-au nationalizat...Este inca o zi in care simt ca lumea mea poate sa se innegreasca mai mult.. mai dispare inca o bucata din mine. In ultimii ani Raul era taximetrist si el este cel care m-a dus la Fundeni cand urma sa fiu operat. Ma incuraja si-mi dadea sentimental si increderea prin atitudinea lui ca totul va fi bine.

Luni 20 Februarie 2012 - o zi in care dau pe dinafara. Sunt insuportabil si ma scoate orice din sarite.

 

Marti 21 Februarie 2012 - ziua lui Nata 

Luni 27 Februarie - Prima alergare in Herastrau dupa OP ..cand o sa scot din nou sub 21 de minute..?? ce intrebare inutila...

Joi 01 Martie - Ziua lui Matza

Vineri 02 Martie -  plecare spre Moieciu

Sambata 03 Martie 2012 - Merg la plimbare cu Nata pe dealul din fata casei la Moieciu. Noi numim bucata asta "La km1", ea este ultima bucata de coborare de la EcoMarathon si noi o folosim des pt a face urcari scurte, asa intre picaturi...acum ma simt un erou pt ca sunt in stare sa urc cu pasi marunti dealul pe care-l zburdam in mod usual... 

Duminca 04 Martie 2012 - la Moieciu fac singur primele doua urcari din fata casei in zapada (15min fiecare). Am echipamentul de alergaat pe mine si ma simt deja ca si cand as vrea sa o iau la fuga..dar nu pot. Toata partea stanga a trunchiului se contracta usor si ma tine de parca as avea un corset pe mine. Continui usurel...dar continui..

 

Sambata 10 Martei 2012 - Postavaru Night

Particip din nou la primul concurs. Nu sunt inregistrat, dar merg impreuna cu Pes, catelui lui Adi, cat pot de repede. Toata partea stanga ma tine, nu ma pot intoarece in nici o parte, adica nu pot roti trunchiul, dar pot sa alerg usurel..simt ca pot reveni la placerea mea, la alergatul montan...ajung sus impreuna cu Ioana Ciulei..ea se mira de ce alerg asa usurel...dar alerg...

..va urma...

Piros85

cca 87 km

cca 3000 m diferneta pozitiva de nivel

traseu prin padurile nordvestice ale Budapestei

Pozele sunt preluate de la Norbert Szsz. Mai multe poze poti vedea pe slideshowul de mai jos. Isztvan, Mihai, Silviu, Zsolt si Iulia in faza de inceput a concursului.                   Cine a urmarit povestea mea de la UTMB stie poate ca la un moment dat in cursa am cunoscut doi sportivi din ungaria, Peter si Csaba, care asistau un alt participant la UTMB. Peter este organizatorul unuia dintre cursele de ultarmarathon din Ungaria: Piros 85. De atunci m-am hotarat sa merg si eu la Budapesta in toamna si sa alerg la acest concurs. Iata-ma acum in tren cu bagajul plin de echipamente spa. M-am hotarat sa merg cu trenul pt. ca este mult mai relaxant sa stai in cuseta, sa citesti si sa mai scrii cateva randuri si, evident sa admiri peisajul decat sa conduci atat drum inainte de un concurs cu masina. Asa ca am plecat joi seara din Bucuresti si vineri dimineata am fost déjà in Budapesta. Intoarcerea urma sa fie de duminica seara pana luni dimineata. Ajuns in Budapesta m-am cazat la un apartament in centru. Un prieten al unui var de-al meu are mai multe apartamente in centrul Budapestei si le inchiriaza pt turisti, asa ca daca vreunul dintre voi are in plan sa mearga la Budapeste nu evitati sa ma contactati ca sa va dau numarul lui de telefon. Am ramas impresionat de Budapesta. Ultima oara fusesem in vara lui 1990 atunci mi se parea orasul la fel de gri si comunist ca Bucurestiul. Aceleasi strazil pline de gropi, aceleasi blocuri posomorate, oamenii abatuti, chiar si tomberoanele de gunoi erau identice cu cele din Bucuresti… in fine, era 1990… Prin Budapesta la plimbare inainte si dupa Piros85 Se pare ca de atunci s-au schimbat chiar foarte multe. In Budapesta mai multe decat in Bucuresti... Orasul, cel putin centrul pe care l-am vazut la pas, arata aproape impecabil. Lasand la o parte faptul ca imaginea stradala este ici colo inca ‘patata’ de o fatada a unei case nerenovat - dar cel putin iti sar in ochi cele nerefacute si nu ca in Bucuresti cand le observi mai degraba pe cele renovate in marea celor nerenovate – aveam impresia ca peste tot s-a lucarat cu grija, cu o dorinta de a reda o fata frumoasa unui oras European. Ungurii au reusit treba asta. Budapesta poate fi comparata acum foarte usor cu Viena, si eu ma bucur de lucrul asta . Dar hai acum inapoi la concurs: Din Romania urmau sa mai participle si Istvan (din Oradea), care fusese si la editia anterioara, Zsolt (din Cluj), Silviu (Balan – CPNTistul), inca un baiat din Oradea si Iulia (Veverita) din Zarnesti. Primul hop pe care a trebuit sa-l sar cu ajutorul lui Zsolt a fost inscrierea. Din pacate siteul web al concursului a fost initial doar in ungureste. Ulterior au pus si toate informatiile in limba engelza ce a simplificat totul enorm de mult. Zsolt m-a inscris si asa am rezolvat problema. Multumesc Zsolt !!! Traseul – din ce mi-a povestit Istvan si Zsolt (care in stilul lui de matematician se pregatise acerb si in detaliu asupra traseului) – urma poteci prin padurile din nordvestul Budapestei. Urcarile nu trebuiau sa fie foarte abrupte, destul de scurte (exista o singura urcare cu o diferernta de nivel de cca 500m), dar toate adunate la un loc rezultau intr-o denivelare totala in ascensiune de cca 3000m. Nu-i mult, dar nici chiar de ignorat...depinde de ritmul cu care urci pana la urma... Editia din 2011 a concursului Piros85 Startul s-a dat cu o mica intarziere de langa statia de tren ‚Baile Romane’ din Budapesta. S-a plecat placut intr-un ritm adecvat distantei. Eu ma simteam destul de bine si speram ca deshidratarea mea - care fusese cauzata de o mica problema stomacala cu o zi inainte - sa nu ma impiedice sa-mi inchei potcoava (traseul concursului este in forma de potcoava, finishul fiind in alt loc decat startul) intr-o stare prea grava. Din primele clipe am format cu Istvan un duo care a ramas impreuna pana la km 60. Mai tarziu, pe la km 37 ni s-a alaturat si Zsolt, dar care parea sa fie in forma mai buna si vroia sa vaneze locul 3. Intr-un final a venit impreuna cu Istvan pe un excelent loc 4. Organizatorii i-au separat insa prin simplul fapt ca au folosit la luarea timpului un sistem utilizat la orientare. Acolo trebuie sa introduci un chip intr-un cititor si asa confirmi ca ai fost la postul respectiv sau ca ai ajuns la finish. Sunt convins ca Istvan nu este suparat pe chestia asta si ca este constient ca a facut o cursa extraordinara. Cat am alergat impreuna cu Zsolt, Istvan si cu mine aveam impresia ca alergam cu Gulliver si ca noi suntem doi pitici. Mai ales pe urcari, cand noi alergam si Zsolt facea niste pasi de min. 7 m (asta era impresia noastra) si noi doi (piticii) trebuia sa alergam cu frecventa unei masini de cusut ca sa putem tine pasul cu el, diferenta era evidenta. Chicoteam amandoi in spatele lui Zsolt si ne gandeam ce naiba sa facem sa-i scurtam pasul....oricum, preocuparea asta nu a durat prea mult, pt ca uriasul si-a vazut de drum la un moment dat si a lasat piticii cu chicotelile lor...in urma... Zsolt se simtea bine. Pentru mine lucrurile nu prea au mers la fel de bine. Din pacate. Daca la inceputul concursului inca mai aveam senzatia ca pot sa alerg usor si placut, dupa ceva vreme ma simteam din ce in ce mai sleit. Abea dupa ce am intrat in cursa am inceput sa beau putin cate putin, ca sa vad cum reactioneaza corpul meu, daca am din nou diarie sau ... nu bausem de la pranzul zilei anterioare. Nu a fost sa fie asa. Puteam foarte bine sa beau si sa mananc. Insa faptul ca nu bausem suficiente lichide cu o zi inainte a facut ca deshidratarea, care putea fi trecuta cu vederea la inceput, sa-si faca incetul cu incetul efectele. Pe la km 50, cand Istvan si cu mine ne-am oprit la un punct de alimentare, am urinat si am vazut ca din mine iese ceva de coloratura ceaiului negru...m-am speriat gandindu-ma ca ceva nu este in ordine cu rinichii mei. Evident ca am continuat cursa. Istvan statea in spatele meu si indiferent cat de incet ma miscam el nu se rupea de mine. Era umbra mea. La un moment dat i-am spus ca azi nu se va mai intampla nimic cu mine si ca nu are nici un rost sa ramana cu mine. Asa ca la indemnul meu a sters-o si dus a fost. Nu el fusese umbra mea, ci eu fusesem pana la acel moment frana lui. Sunt convins ca ar fi putut alerga cu mult timp inainte un ritm mult mai sustinut. Il simteam bine pregatit si motivat. Ulterior ne-am mai vazut scurt la km 65, unde, pe o portiune mica, traseul catre o statie de aprovizionare este pe un drum ‚dus-intors’ si mai poti sa vezi putin cativa dintre ceilalti concurenti. Dupa aceea ne-am vazut doar la finish, cand am sosit si eu la o ora dupa el. Eh, si cum lucrurile trebuie sa mearga si mai prost atunci cand deja merg prost, m-am ratacit. Dupa statia de la km 65, dupa ce il vazusem pe Istvan m-a depasit un alt concurent. La un moment dat, la una din multele incruciseri de poteci, nu stiu de ce (probabil primele semne de oboseala si conexa lipsa de concentrare) m-am uitat in dreapta si am vazut o sageata roz marcata pe un pom. M-am dus dupa ea, evident, ca doar ala era marcajul nostru, nestudiind suficient de mult si celelalte poteci. Am alergat binisor in urcare si ma asteptam sa-l zaresc pe concurentul care tocmai ma depasise. In padure insa nu prea aveai vizibilitate buna pe mai mult de 50-100m. Am continuat. Drumul era marcat bine cu sageti roz pe pomi, dar la un moment dat mi-am dat seama ca nu mai sunt nici un fel de semne pe jos, care pana acolo erau destul de des puse (ca la EcoMarathon-ul nostru). Totusi, semnele roz de pe pomi imi dadeau siguranta ca sunt pe drumul bun. Cand a aparut o panta lunga de tot, unde se putea vedea destul de departe, nu am vazut pe nimeni in fata. Eram sigur ca cel care ma depasise nu avea cum sa ‚zboare’ chiar asa, ca nici el nu alerga ca o caprioara si nici eu nu mergeam chiar in patru labe. Acolo am realizat definitiv ca intr-adevar ceva nu-i in regula. Norocul meu a fost ca veneau doi plimbareti care, intrebandu-i daca au vazut niste alergatori inaintea mea, mi-au infirmat. Eh, bine. Atunci m-am hotarat sa ma opresc si sa scot totusi GPSul care-l aveam la mine, dar pe care pana acolo nu-l folosisem deloc, pt ca traseul era prea bine marcat. Cand am vazut unde sunt in raport cu traseul, mi-am tras un pum in cap si am taiat-o imediat pe o scurtatura la vale inpoi la punctul de aprovizionare de la km 65. Asta e, m-am gandit, 4,3 km irositi, in lungul uni marcaj al unui alt traseu.., dar nu-i decat vina mea. Stiam ca toti prietenii mei vor avea din nou ce rade cand le povestesc patania mea... n-ar fi plictisitor sa mergi mereu fara probleme??? ..si oricum trebuie mentinuta traditia..ratacirilor... Singurul lucru imbucurator cu privire la situatia mea fizica era ca pe la km 75 a trebuit sa urinez din nou si am vazut ca urina avea o culoare aproape normala. Lichidele baute in timpul concursului isi facusera efectul si functionam deja in parametrii normali, dar despre o performanta la nivel de alergare inca nu putea fi vorba si nici nu avea sa fie pana la sfarsitul concursului. De acolo am avut totusi siguranta ca nu voi avea nici o problema sa termin cursa. Incetisor, dar aveam sa o termin. Ma supara o mica basicuta la picior, dar, avand in vedere ca nu mai aveam foarte mult de alergat, nu i-am dat importanta si am alergat cu ea pana la finish fara sa o tratez. Pe ultimii km nu m-am simtit chiar rau. Credeam. Intunericul incepuse sa-si intre in drepturi si am pus frontala la treaba. Unele portiuni de poteci erau bolovanoase si trebuia sa ai putintel grija cum calci, dar in principiu erau aceleasi poteci forestiere frumoase si placute, care caracterizeaza intregul traseu al Piros85-ului. Am ajuns din urma si un alt concurent. Credeam din nou. Era un drumet. Piros 85 are si o categorie de drumetie separata de cea de trailrunning. Cel care credeam ca este un concurent era de fapt din alt categorie, dar ma intriga faptul ca el se misca aproape la fel de repede ca mine. Incepeam sa-l urasc. Avea un rucasac ca cele pentru laptopuri. Ma si gandeam ca chiar isi cara laptopul cu el. Ma simteam umilit, eu imi caram apa si el isi cara laptopul..gandeam... Pe fiecare urcare il depaseam si pe fiecare coborare el se apropia din nou de mine si ma depasea pana la urmatoarea panta. Aveam impresia ca aparuse in fata mea doar ca sa ma scoata din sarite. Incepeam sa urasc si rucscaul de laptop pe care il avea in spate. Mi-am jurat ca acasa fiind, imi voi arunca la gunoi rucsacul meu de laptop asmenataor cu al lui, pt ca nu mai vroiam sa-mi mai aduc vreodata aminte despre acest episod... in fine, intr-un final l-am depasit si pana la finish am resit sa nu-l mai vad pt ca ajunsesem inaintea lui..cu 20 de metri.... asa e, cand nu mai poti sa te misti, si esti capabil doar sa sosonezi (asa zic eu alergarii in ritmul acela de ritm de melc in care incepi sa te impiedici de furnici: sosoneala) de oboseala, te bucuri si de cele mai mici succese... La finish am fost intampinat de Peter si ceilalti concurenti. Aparuse si Csaba si inca un alt preiten de-al lor: Andras. Zsolt si Istvan erau deja regenerati si apti de urmatorul concurs cand am intrat eu in mica sala de primire. Peter ne-a premiat pe loc, dand fiecaruia o medalie, si mici atentii care te fac sa te bucuri putin si sa uiti de peripetiile pe care tocmai le-ai incheiat. O bere rece a fost surpriza cea mai placuta la acel moment. Intre timp sosise si Silviu. Obosit, dar fericit ca terminase cursa. Este ceva nou pentru el si diferit de Bucegi7500 sau Piatra Craiului. Aici chiar trebuie sa alergi mai tot timpul fara sa-ti folosesti forta pe urcari abrupte. Oricum, felicitari Silviu ! Acum esti oricum virusat. Dupa un dus si putina mancare ne-am despartit si m-am lasat dus la apartamentul meu din centrul Budapestei de catre Andras. Ulterior a ajuns si Iulia (Veverita) pe care initial o certasem ca vrea sa ia startul la o asemenea cursa lunga. Dar sfaturile mele au fost mai slabe decat incapatanarea ei..... felicitari Veverito ! Am cunoscut din nou cativa oameni deosebiti. Pe langa concursul de alergare asta este rostul acestei preocupari: sa intalnesti oameni care imparatsesc placerile tale, care gandesc intr-un mod asemanator si pe care sa-i poti respecta pentru calitatile lor de ‚oameni’ in cel mai pozitiv inteles. La anul vin din nou la Piros85. PS: Pentru toti cei care vor sa inteleaga si stiu sa citeasca printre randuri: Parerea mea este ca un atlet virusat de alergarea montana – mai ales tanar - trebuie in primul rand sa aibe in vedere sa practice acest sport o viata intreaga. Pentru asta trebuie intai sa te ‘cladesti’, sa te dezvolti muscular, sa lasi ligamentelor suficient timp sa se adapteze la anduranta, sa observi inatai unde trebuie sa lucrezi mai mult (poate musculatura spatelui tau este mai subdezvoltata, poate bicepsul femural este prea puternic, poate abdomenul ar fi bines a fie un pic mai puternic..), sa citesti cat mai mult despre anatomie, fiziologie, neurologie, antrenamente.. si apoi sa te gandesti la competitii in sine, la concurenti si la locul pe care ai vrea sa ajungi la finalul unui concurs. Alergarea montana este mai mult un stil de viata si cine vrea sa-si satisfaca orgoliile personale intr-o concurenta acerba si nechibzuita, nefind de fapt pregatit pentru asa ceva, se afla, dupa parerea mea, pe drumul gresit in acest ‚sport’ si se iroseste prea devreme. Alergarea Montana nu poate fi comparata cu multe alte sporturi, deoarece este mai mult o preocupare cu natura, decat un sport. Practicand-o te dezvolti si incepi sa savurezi libertatea pe care peisajul montan ti-o ofera. Nu poti sa savurezi urcarile pe munte, coborarile sau orele de alergare pe potecile muntilor, daca nu esti pregatit. Viata urbana, care aproape pe toti ii condamna la sedentarism si la declansarea intrinseca a unui lant de imbolnaviri tipice si a unor pseudoactivitati, nu merita traita in continuare fara miscarea intr-un cadru natural. Realizam treaba asta ? Voi repeat la nesfarsit aceste aspecte, pana va veti satura ! Pe curand !

Ultra Trail de Mont Blanc

Ultrat Trail de Mont Blanc - Editia a 9a - 2011

Descriere scurta

Lungime: 170 km (in mod normal lungimea traseului este de 166km, dar anul acesta, din cauza vremii traseul a fost modificat si lungit putin)

Diferenta de nivel pozitiva: 9714 m

Diferenta de nivel negative: 9714 m

Puncte de revitalizare: 17

Timp maxim admis pentru finalizarea traseului: 46 ore

Participanti inscrisi: 2300

Finisheri: 1133

Timp in miscare: 32 ore si 55 de minute

Timp total in stationare la punctele de revitalizare: 3 ore

Timp total necesitat de mine: 35 ore si 55 minute

Locul meu la finish: 184

Preludiu

Acum doi ani de zile m-am hotarat sa particip la concursul UTMB – Ultra Trail de Mont Blanc. Se nascuse idea asta dupa ce am partcipat in 2009 impreuna cu prietenul meu Luci Clinciu la GoreTex Transalpin Run si de atunci nu m-a mai lasat de loc idea de a incerca pe propria piele ce inseamna cu adevarat o cursa lunga pe munte. UTMB nu este nimic altceva decat circumnavigarea/alergarea masivului Mont Blanc, plecand din Chamonix si trecand prin Franta, Italia si Elvetia, urcand mai multe trecatoari la putin sub 2600m altitudine, inapoi la Chamonix.

Inainte de concurs

Ca sa participi la o astfel cursa, cum este UTMBul, iti trebuie insa pe langa o calificare (5 puncte UTMB din doua curse) si putin noroc ca sa fi selectat din marele volum de doritori de pe tot globul. In fiecare an se inscriu aprox. 3500 de atleti si doar 2300 sunt trasi la sorti ca sa poata lua startul la Chamonix. Cursele de calificare se desfasoara pe intreg mapamondul. Punctul de calificare pentru UTMB a devenit in ultimii ani pentru cursele de alergare montana un gen de ‘label’, adica un criteriu de selectie important pentru alergatori atunci cand vor sa adune puncte pentru a incerca sa prinda un loc la UTMB. Un marathon montan ’normal’ (adica cca 40km si 2500m dif. de nivel) se incadreaza cu 1 punct, o cursa de cca 80 km cu o diferenta de nivel de 3000 pana la 4000 de metri dif. de nivel are 2 sau 3 puncte. Alte curse similar cu UTMBul se incadreaza intre 4 si 5 puncte. Aduni 5 puncte din doua curse si poti sa te inscrii. Asta am facut.
Anul trecut am avut norocul sa fiu tras la sorti si sa pot lua startul, dar vremea a fost atat de rea, incat organizatorii au hotart ca este cel mai indicat sa opreasca cursa cand noi eram la Contamines, la km 32. Pentru toti participantii din 2010 asta a fost o mare dezamagire, dar aproape nici unul nu a comentat in sens negativ hotararea organizatorilor, deoarece fiecare era constient, ca viata si siguranta particpantilor este prioritara fata de toate celelalte aspecte. Visele individuale, munca de antrenare, sacrifciile financiare (foarte multi veniind din Japonia, Canada, SUA, Brazilia, etc) trebuiau amanate… Prin urmare a trebuit sa ma calific din nou pentru anul acesta si sa ‘tremur’ inca o data atunci cand a fost afisata lista de particpanti selectati pentru UTMB2011. Am fost tras la sorti. Norocul a fost de partea mea, cel putin in cea ce priveste startul in cursa.

Pregatirea
Pregatirea mea nu a fost cu mult diferita de cea normala pe care o am cand ma pregatesc pentru un marathon montan obisnuit. SIngurul lucru a fost ‘lungirea’ drumetiilor pe munte in weekend si marirea frecventei concursurilor. Asa ca incepand cu luna mai (dupa o operatie de la care m-am recuperate destul de bine)  am incercat sa concurez la fiecare 2 sau 3 saptamani fie intr-un marathon, un semimarathon curse de 10km sau de 5km. Olympus Marathon, Zagori Marathon si Marathon7500 au fost concursurile in cele mai fumoase peisaje la care am participat anul acesta. Curse lungi (adica peste 100km) nu am facut in vara asta cu exceptia Marathonului7500. Volumul meu de antrenament a fost de 70 pana la 120 km pe saptamana. Evident ca in timpul verii cand sunt multe concursuri, volumul scade foarte mult, deoarece timpul de regenerare capata mai multa importanta.
Din punct de vedere fizic si psihic (o sa folosesc mai departe limbajul acesta usual de disociere a humanoizilor in fizic si psihic, pe care eu il consider gresit si care mie nu-mi place..) m-am simtit foarte bine inainte de start. Eram constient ca cea ce incerc este totusi un salt mult prea mare pentru mine, adica de la curse de 40-50km la 100mile pe munte,  si ca lipsa de experienta se v-a reflecta intr-un fel sau altul, dar dorinta de a incerca si a vedea cum este si ce simti intr-o astfel de cursa era mult mai mare decat orice dubiu. Indiferent cat de multe secrete am aflat de la Cristi si Serban Chiurlea, care au cea mai mare experienta in astfel de curse, si pe care eu ii admir si ii respect in mod deosebit, despre ce si cum este intr-o astfel de cursa, lipsa mea de experienta pe distante lungi  imi era in permanenta constienta. Aveam sa aflu in detaliu….


Nutritia
Mi-am inchipuit inainte de concurs ca ma pot alimenta in mare parte intr-un mod asemenator ca si in cursele ‘scurte’ de marathon. Asta inseamna: bauturi isotonice, geluri energizante, batoane cu proteine, etc, ceva mancare normala, fructe si diverse alte mancaruri care sa-mi elimine gustul dulceag al gelurilor. Avand in vedere ca la o cursa lunga intensitatea este mult mai scazuta aportul energetic per ora nu este similar cu cel dintr-un marathon, asa ca intervalul la care trebuie sa iei un gel nu este de 30-40 minute, ci cca. 60 min. Mult mai mult nu mi-am batut capul cu nutritia banuind ca voi lua la momentul respectiv hotararile cele mai bune in fata bunatatilor care erau oferite la standurile de aprovizionare. Stiam doar de la editia din 2010 cat de bogate erau standurile de la St. Gervais si Contamines… Pentru orice eventualitate am luat multe geluri la mine in rucsacel pentru ca stiam ca organizatorii nu au pregatit la punctele de alimentare nici un fel de energizant (ma refer aici la geluri sau batoane energizante) in afara de bauturi isotonice.


Echipamentul
Echipamentului i-am acordat o mare atentie. Vroiam sa fiu pregatit cat se poate de bine pentru diferite situatii climatice, pentru diferite situatii fiziologice (ce se intampla daca la un moment dat iti cedeaza muschii si trebuie sa faci undeva la 2500m o pauza..) in care as fi putut intra, si, pe langa toate astea venea si echipamentul impus de organizatori, care trebuia sa-l ai la tine in orice caz:

1. Buletin (ca doar treci prin trei tari si poate te opresc la granite…)

2. Telefon mobil – este bine sa-l impachetati foarte bine ca sa nu se ude…. Al meu s-a udat pt ca am uitat sa-l ambalez in folie si prin urmare am avut o problema mare.... telefonul mobil este cordonul ombilical cu organizatorii. Ei transmit prin SMS eventuale modificari de traseu, sau alte informatii importante si in alta ordine de idei- si poate cea mai importata – te tine legat de cei dragi.
3. Rucsac – am optat pentru modelul Salomon XT Wings 5, cel in care poti sa pui doua bidoane la care ajungi foarte usor. Afost o alegere buna, deoarece trebuia sa aflu ca pe traseul UTMBului sunt foarte multe izvoare si umplerea unui bidon este mult mai facila decat cea a unui camelback
4. Un paharel de min 15 cl, pt ca dupa cea de a treia statie de alimentare nu mai exista pahare de unica folosinta.
5. O cantitate de min 1l la tine
6. Doua lampi frontale cu baterii de rezerva
7. O folie de supravietuire
8. Fluier
9. Banda elastica adeziva (min 1m lungime si 6 cm latime)
10. Mancare
11. Jaca de ploaie cu gluga dintr-o membrana gen GoreTex
12. Colanti lungi
13. Suprapantalon
14. Caciula
15. Bentita, Buff sau sapca
16. Manusi impermeabile din GoreTex

Organizatorii mai sugereaza sa ai la tine si fleece subtire si haine de schimb. Ei iti ofera insa si posibilitatea ca la Courmayeur (adica la km 78) sa iti lasi un pachet cu haine de schimb.
Nu stiam, cand imi faceam planurile, ca la aceasta cursa voi utiliza intreg echipamentul si ceva in plus….


Cursa
In mod normal startul cursei UTMB se da vineri la ora 18.30. Intreg centrul Chamonixului este dedicat acestei curse. Fanfare, muzica, alergatori care mai de care mai colorati, turisti gura casca, membri de familie ingrijorati ce vor face dragii lor in decursul cursei…. asa arata Chamonixul inaintea UTMBului. Sa nu uitam ca mai exista si celelalte curse, adica CCCul, TDSul si PTLul… care au si ele diferite ore si puncte de plecare dar aceeasi sosire: Chamonix.
Joi seara ne uitam pe net si vedem ingoziti ca vremea se anunta foarte proasta, extrem de proasta. Furtuna, ploaia, sus la peste 2000m chiar zapada. Ce ‘frumos’…  unul din motivele participarii la UTMB – admirarea peisajului mirific al Mont Blancului – parea sa devina o utopie. Gandul meu zboara si imediat la experienta de anul trecut: oare or sa intrerupa organizatorii cursa din nou sau lungirea listei de echipment obligatoriu va oferi posibilitatea sa concuram indiferent de vreme..?? Nu stiam. Vineri la pranz primim cu totii un SMS precum ca startul UTMBului se amana pentru ora 23.30. Bong. Asta inseaman ca in afara de alergatorii profesionisti mai toti participantii vor trebui sa parcurga si a doua noapte… Organizatorii vroiau sa evite in orice fel o furtuna care se anunta exact la ora startului initial. Ma gandeam acum la Silvia si Gica, care plecasera din Courmayeur dimineata la 10.00 in cursa CCC de 98 de km. Oare ce fac ei acum ??? Furtuna chiar a venit, e adevarat, ceva mai traziu, dar nu a fost placuta. Eu m-am odihnit cat am putut de bine. Echipamentul era de mult pregatit si astepta doar sa fie imbracat. Seara la 22.45 ne-am indreptat spre zona de start. Impreuna cu fetele mele cu Nata si mama si cu prietenii nostrii ne-am dus in centru. Nu stiam unde este Coco si Adi. Pana la urma am vazut-o si pe Coco, numai pe Adi nu l-am zarit. Sis si Gica inca erau in cursa CCC. Toata zona de start era plina. Din fata nu te puteia apropia, asa ca din lateral am avut norocul ca un organizator sa ma lase sa intru destul de 'in fata'. Era ingramadeala mare. Spre placerea tuturor a inceput din nou sa ploua si mai tare. Stateam cu totii ca niste gaste plouate asteptand sa se dea startul. Dupa mici prelegeri ale primarului, ale lui Catherine Poletti (organizatoarea) da Bernard Hinault startul. Marele ciclist francez, care a scris atata istorie in Turul ciclist al Frantei, era starterul concursului… 5, 4, 3, 2, 1….. in fine incepe concursul. Sunt déjà ud leoarca si imi este frig. Totul incepe bine… evident ca dupa cativa km ma simt in largul meu si alerg foarte placut. Pana la Le Houche este o zona plata de vreo 8 km in

lungul raului L’Arve. Dupa aceea incepe primul urcus. Strategia mea era sa alerg cu maxim 65% din capaciatatea mea. Asa citisem ca ar fi bine sa incepi o cursa lunga. Zis si facut: pe primii 40 de km nu am avut pe urcari un puls mai mare de 140 (eu avand un HFmax de cca 178) si pe plat cca 125. Nimeni nu se grabea cu adevarat. Sigur, unii urcau mai lent altii coborau mai repede, in functie de placerea fiecaruia. Ca pozitie pendulam tot timpul pe la locul 160. Urcarile imi plac mie mult mai mult si catre primul varf ‘adevarat’ Col de Bonhomme am ajuns undeva pe la 140. Batea vantul tare de tot, pe stancarie era déjà o pojghita de gheata, care nu te afecta in nici un fel la alergat, dar iti cerea sa fi mereu atent sa nu aluneci. Noaptea neagra nu te lasa sa vezi nimic. Ningea. Ici colo mai vedeai luminitele fronatalelor, dar erau destul de dispersate. Imi veneau in minte imaginile cu siroiul de lampioane din pozele de pe siteul oficial, dar eu nu numai ca ma simteam la un moment dat singur, chiar eram singur.. A urmat Col de Segnie, la fel de inalt, putin sub 2600m si pe urma inca un varf. Noaptea a trecut destul de repede si ma simteam bine. Frigul de pe varfurile inalte il acceptam la fel ca ploaia si zapada. In loc sa ma imbrac (ca mai aveam cate ceva la mine) am hotarat sa nu ma opresc si in afara de asta ma gandeam ca suprapantalonii mei (care m-ar fi ajutat cu adevarat) nu prea erau buni de alergare. II aveam mai mult pentru un caz extrem de criza in care m-as fi oprit… Aveam sa constat ca a fost o mare greseala sa nu-i imbrac. Frigul scoate usor usor totul din tine. Irosesti energie de pomana… Pe tot parcursul acestor ore de noapte am incercat sa-mi mentin cu rigurozitate strategia de alimentare, numai ca nu bagasem in ecuatia mea un singur element: dupa cca 7 ore nu mai puteam sa suport gustul gelurilor. Imi venea de fiecare data sa vars cand simteam numai mirosul dulceag al lor, care de obicei imi place foarte mult. In minte imi veneau vorbele lui Serban Chiurlea, povestea lui de la Diagonala Nebunilor si concluzia lui ca vrea sa manance doar lucuri naturale in timpul concursurilor lungi… pentru mine era prea tarziu… am incercat mai departe sa mananc la statiile de alimentare si altceva (branza, fructe, etc), dar stiam ca gelurile imi dau cea mai mare energie, de care doar aveam nevoie ca sa alerg, asa ca bagam mai departe in mine. Ma fortam sa mananc.
A urmat candva dupa rasaritul soareului si mult ravnita coboararea spre Courmayeur. Foarte abrupta. Cel mai mult te chinuie acolo treptele amenajate, destul de inalte, care nu te lasa sa alergi ci te obliga mai mult sa sari, ele fiind destul de inalte (30-40cm). Incepeam sa-mi simt déjà rotula genunchiului drept. In afara de durerea asta nu prea aveam probleme. Alegerea de a alerga cu ASICS Trabucco si cu sosetele testate si rastestate de mine de la Runners Point  ‘Runners’ (pacat ca nu le-am avut si la Marathon7500..) a fost buna, nu aveam nici o basica dupa 78 de km prin ploaie. La Courmayeur ma astepta o a doua pereche de Trabucco, uscata.
Admirnad privelistea nemaipomenita m-am gandit sa fac si cu telefonul meu niste poze. Din pacate telefonul meu suferise cel mai mult de pe urma ploii. Greseala mea de a uita sa-l impachetez i-a fost fatala. Nu mai functiona nimic. Eram furios de propria-mi prostie. Ma gandisem la aproape orice numai sa-mi impachtez telefonul nu…
Pana in Courmayeur nu prea am stat la punctele de alimentare. Aici aveam de gand sa popsesc mai mult, adica vreo 20 minute. Mi-am schimbat hainele, m-am spalat si savuram echipamentul uscat. Incepea sa fie o zi superba, calduta si senina. Am incercat sa-mi usuc telefonul, sa-l resuscitez, doar, doar o mai da niste semne de viata... nimic. Nu vroiam sa ma obisnuesc cu gandul ca nu pot comunica cu ai mei, ce aveam sa fac daca eram pe undeva pe traseu noaptea..?? ..fara telefon.. Am pierdut putin mai mult timp, cca 45 minute. Cu greu m-am desprins de pastele gustoase si mi-am continuat cursa. Urma o urcare prin oras. Coumayeur mi-a placut – din ce am vazut – mult mai mult decat Chamonix. Este mult mai pitoresc, placut, prietenos… casele sunt mai autentice… dar pe urcare asta nu ma ajuta foarte mult… foloseam betele. Ma obisnuisem déjà binisor cu ele si simteam ca la pas, adica nefiind in alergare, ma imping in ele cum trebuie si avansez la fiecare pas in plus fata de mersul normal…    Eram déjà de 12 ore in concurs. Ma gandeam ca totul este OK. Nimic senzational pana aici. Eram in parametrii la care ma gandisem ca as putea fi…. Incercam sa nu ma mai gandesc la ‘micile’ greseli si vroiam sa savurez din plin peisajul care incepea sa-mi apara in fata ochilor: versantul sudic al Mont Blancului. Impresionant. Mult mai dinamic decat partea

nordica. Ghetarii, dantelaria stancoasa, varfurile nenumarate ma faceau sa ma uit mai mult de jur imprejur decat pe poteca. Rar ‘mananc’ cu ochii atata peisaj ca acum.
La un moment dat m-am gandit ca ar fi cazul sa mananc din nou si poate altceva. Ceva pt stomac. Cat o fi de putin, dar sa bag totusi ceva in mine, ca trecuse déjà prea mult fara sa fi inghitit ceva. Am deschis totusi un tub de gel dar mi-a fost imposibil sa-l inghit. Stomacul se strangea si refuza orice ii dadeam, mai ales geluri. Aici au inceput sa-mi sune clopoteii de alarma ! Fara energie introdusa din afara era doar o chestiune de zeci de minute pana – in lipsa carbohidratilor - as fi inceput sa folosesc resursele aproape inepuizabile ale corpului meu: grasimile din musculatura …dar sa ma si misc in ritmul melcului. Asta s-a si intamplat. Evident. Neputand sa mananc nimic, si situatia asta nu s-a imbunatatit pana la Champex, adica la km 120, am hotarat sa-mi iau ramas bun de la competitia sportiva.
Acum aveam doar un singur tel: sa termin cursa. Incepeam sa-mi fac calcule in cate ore as ajunge daca doar as merge. Cate pauze as mai putea face ? Exista posibilitatea sa nu ma incadrez in timp ? Ce ar fi daca m-as culca undeva ?  Cu gandurile astea si sutele de semne de intrebare am continuat. Am hotarat sa merg. Nici nu ma mai gandeam sa alerg vreun pas. Rationamentul era simplu: ‚Mihai, nu mai irosii nici un fel de energie. Mergi cat poti de constant, urca placut si coboara lejer de tot’. Asta am si facut. Adevarul este ca in faza asta nu prea am fost depasit de multi concurenti. Chiar si pe niste bucati extrem de lungi de plat si chiar in coborare, eu am mers. Majoritatea competitorilor care ma depaseau in alergare erau inhatati de mine din nou pe urcari, si tot asa se continua jocul. Asa aveam si mult mai mult timp sa savurez cea ce muntii imi ofera si ce ma face de fiecare data sa ma simt in viata: peisaje sureale pe care le strabat. Ca pozitie pendulam undeva pe la locul 130. Cel mai bine pozitionat am fost la km 100 sus pe varful Grande Col Feret (locul 121), dar asta nu stiam si acolo nici nu ma interesa pt ca eu ma luptam acolo su sa nu ma zboare vantul...
Daca stii sa ‘citesti’ un peisaj atunci poti sa te preocupi cu ce vezi zile intregi. Eu nu vad doar un munte, ci vad si tot ce s-a intamplat acolo. Vad era glaciara care s-a terminat acum 12.000 de ani, vad ce urme au mai ramas de la niste ghetari de mult timp disparuti, simt stadiile de eroziune atunci cand se amplifica o panta, ma gandesc cand s-au format rocile de care ma impiedic, simt ca urc peste niste trecatoare care acum cateva mii de ani in urma erau impasabile, si totusi.. ma gandeam si la ‘Ötzi’, sau unii ca el, care s-au aventurat candva acum 5000 de ani in zonele astea alpine… fara impermeabile din GoreTex, Trabucco in picioare sau sosete de compresie, …speram sa nu am sfarsitul lor….
Incepuse sa insereze si la Champex am ajuns déjà in plina noapte. Ma gandeam foarte mult daca nu ar fi mai bine sa abandonez. Eram constient ca pur teoretic as putea merge fara sa mananc, asa la foc mic, inca foarte mult timp, mult mai mult timp decat as fi putut sa-mi inchipui pana acum, dar nu mai vroiam. Noaptea incepuse sa-mi fie din nou din ce in e mai frig si stiam ca totodata pierd din ce in ce mai multa energie. In fine, la Champex am stat mult, prea mult, am vorbit cu organizatorii si le-am spus treaba cu telefonul, am sunat de la un telefon al lor pe Nata si i-am spus ca probabil o sa abandonez, dar ca mai stau ceva si ca mai analizez situatia. M-am dus si la medicul postului care mi-a dat niste tablete impotriva gretii si mi-a spus sa incerc sa mananc ceva dulce ca sa am energie.. merci doctore, mi-ai fost de mare ajutor…. asta stiam si eu si daca as fi putut manca nu as fi venit la tine..ma gandeam doar asa pentru mine…
La un moment dat am observant o coada foarte mare de oameni. La inceput nu prea am inteles la ce anume se aliniasera, ca doar mancarea era alaturi si chiar nu era nici un pic de ingramadeala acolo. Cand m-am uitat mai atent am realizat ca ei toti se inscriau la abandonuri. Trebuiau sa-si dea jos cipul, sa-l predea si sa se inregistreze pt transportul inapoi la Chamonix. Din punct de veder organizatoric o munca enorma sa aduci din toate colturile muntelui atatia oameni inapoi la Chamonix. Uluitor. Stiam ca in fiecare am cca o treime abandoneaza…. Si toti trebuiau sa fie adusi inapoi la start. Urma sa fiu si eu printre ei ? Inca nu eram sigur.
Am incercat niste supa. Lichide chiar ca trebuia sa beau, dar nu mai puteam sa beau nici isotonicele. Supa mi-a prins bine. Nu-mi venea sa plec mai departe, dar nu vroiam nici sa abandonez. Am baut inca o supa si un ceai. Am intrat in vorba cu niste unguri. Era Peter Kimmel, organizatorul concursului Piros85, care terminase TDSul si asista impreuna cu un alt baiat un alt concurent. EI m-a incurajat mult de tot si vazand ca imi era frig si aici chiar nu mai aveam nimic ce sa pun in plus pe mine, Peter mi-a dat o jaca de-a lui sa o iau cu mine. A fost extraordinar de utila. Lui i-am dat toate gelurile mele pe care le purtasem la mine atat timp pentru ca oricum nu mai puteam sa le pun in gura, chiar daca mai aveam inca 50 de km pana la finish, stiam ca nu le mai pot manca. Mi-am luat ramas bun, am aruncat haina lui pe mine si am plecat din nou in noaptea friguroasa. Nu stiu cat timp am mai tremurat, dar mi s-a parut o vesnicie, probabil au fost doar cateva minute…
Din Champex cursa a fost modificata. Stiam inca inainte de start ca ultimul munte nu mai este in program. Intr-un fel ma bucuram ca imi imaginam ca o sa fie atunci tot concursul mai scurt si cu mai putina diferenta de nivel. Nu a fost sa fie asa. Din contra. Dintr-o cursa de 166km ea a fost deviata la 170 km si dintr-o diferenta de nivel de cca 9300m au devenit 9700m… dar la momentul acel asta eu inca nu stiam. Eram derutat ca tot cobor. Eu stiam ca din Champex se coboara putin si se urca din nou destul de mult si asta de trei ori la rand. Urcari in format ‘copy-paste’. Noaptea oricum nu se poate vedea nimic, asa ca urcarile si coborarile mi se pareau foarte asemanatoare…. Partial credeam ca ma invart in cerc, pt. ca as fi putut jura ca ma mai fost acolo, atat de identice pareau urcarile. Evident ca nu fusesem, dar asa mi se parea.
Am ajuns sa cobor la Martgny, in Elvetia. De obicei localitatea asta se vede doar de sus de pe munte cand se face o traversare intre doua culmi. Coco imi povestise asta la aventura ei CCC de anul trecut. Pe noi ‘ne-au dus’ pana jos la o noua statie de alimentare, nou improvizata din cauza vremii proaste. De aici eram cu totul confuz, urmaream marcajul impecabil al traseului ca un robotel, dar nu stiam incotro merg. Organizatorii adaptasera din mers traseul la vremea oribila. La Martgny am avut o surpriza extrem de placuta. Nata si Marian venisera in mijlocul noptii sa-mi aduca un telefon nou. Eram usurat. Aveam din nou sau mai bine zis ‘in fine’ o legatura permanenta cu cei dragi. Faptul ca i-am vazut m-a motivate enorm sa-mi continui aventura si sa trec peste toate indoielile. Acum intelegeam de ce unii concurenti care participasera la editii anterioare mi-au spus ca este extrem de important sa ai suport pe intreg parcursul cursei din partea prietenilor….
Pe parcursul cursei mi-am dat seama ca mi-ar fi foarte important sa am pe cineva langa mine, dar pe cine ?? Majoritatea concurentilor erau prea obositi ca sa mai si vorbeasca, fiecare era ocupat cu propriile sale probleme. Des aveam impresia ca nu pot lega nici o conversatie cu nici unul dintre ei. Eram eu oare la fel.... o stafie colorata in mijlocul paduri…. ??? La un moment dat m-am lipit de un grupulet de spanioli. Erau draguti si ce era important era ca mai si radeau. Unul din grup vorbea insa engleza. El nu era spaniol, era un grec, Prokopios, si foarte repede am constatat ca terminasem aproape impreuna Olympus Marathon anul acesta. Din clipa aceea stiam ca o sa alergam si ca o sa ne povestim destul de multe impreuna. Asa a si fost. Numai partea cu alergatul a fost mai dificila, de fapt am mers tot drumul si ne incurajam reciproc. El avea dureri mari musculare si eu ma vaitam cu stomacul si de faptul ca nu pot sa mananc. A fost placut sa ai cui sa te vaiti si sunt convins ca el gandea la fel… prezenta lui pe mine m-a scos din faza aceea pe care o avusesem in Champex in care ma tot gandeam la abandon…
Intr-un final am trecut si peste ultimii munti si am ajuns pe ultima coborare catre Vallorcine. Eram undeva pe locul 160. La Champex picasem cu cca 30 de locuri ….. Nici macar acum nu stiu care a fost traseul exact pe finalul cursei. Organizatorii nu au pus inca pe siteul concursului traiectoria din anul acesta, dar poate ca nici nu este atat de important, cel putin stim distanta si diferenta de nivel… Din Vallorcine cunosteam aproximativ ce ne asteapta, ca doar fusesem in 2009 la Chamonix Marathon. Trebuia sa mai trecem si de Argentiere dupa care urma un drum cu multe suisuri si coborasuri catre Chamonix in lungul L’Arve-ului. Ma tot gandeam ca nu mai este mult, dar asta am facut cca 3 ore. Grecul meu trebuia sa faca din ce in ce mai multe pauze si pauzite pt ca musulatura picioarelor lui incepea sa cedeze cu totul, dar ambii stiam ca o sa ajungem cu bine la Chamonix. Ne depaseau alti competitori in ritmul melcului... sieu ma gandeam de fiecare data: daca ei merg in ritmul melcului, atunci noi cum mergem...???...mai bine nu ma gandesc... oricum imi era indiferent. Vroiam doara sa ajungem.
A fost o experienta unica sa vezi cum te aclamau oamenii de pe strada. Cand mai traversam strada – in Argentiere – masinile se opreau si oamenii din ele ne aplaudau. Pentru mine a fost uluitor. Publicul te face sa uiti de toate greutatiile prin care ai trecut si te bucuri de traznaia pe care incepi sa o fi terminat. Senzatia pe care am avut-o cand am intrat in Chamonix a fost groaznic de frumoasa. Imi dadeau lacrimile cand ma gandeam ca o sa termin cu adevarat UTMBul. Din grupul nostru de prieteni Coco a fost prima pe care am vazut-o si care m-a vazut. Mai aveam putin de tot, poate 800 de metri, ea a inceput sa fuga in fata noastra si sa ne faca poze… la un moment dat au aparut si fetele mele, Vava si Franci, si baietii prietenilor nostrii, Anton si Teophile, si evident ca a aparut si Pes. Cu totii am trecut linia de sosire si pe urma ne-am imbratisat cu totii, cu Nata, cu mama, cu Adi, Sis, Coco, Marian si Valerie…  ma gandeam si la tata, care din cauza bolii lui nu avea cum sa fie aici langa mine. Stiu ca ar fi fost extrem de fericit. Lor, lui mama si lui tata, lui Matza si lui Dino cum ii numesc eu, vreau sa le dedic acest FINISH al meu la UTMB. Ei m-au sprijinit in toata tineretea mea cat am facut Triathlon de performanta si au dardait alaturi de mine ca sa vin intotdeauna sanatos inapoi din concursurile mele nebune. Acum eram mandru ca nu am cedat la Champex, ca nu am abandonat. Cred ca as fi avut un regret enorm daca as fi facut asta.

Concluzii
In fine stiu ce inseamna UTMB. Stiu ce nu am facut bine, dar si ce am facut bine. Acum realizez ca saltul de la curse de 50-80km la 170km este mult prea mare.
O abordare treptata este mult mai indicata. Acum banuiesc ca stiu cum trebuie sa ma pregatesc si ce sa fac ca la urmatoarea editie la care voi participa sa pot aborda UTMBul ca o competitie sportiva si nu numai ca o aventura sau o tura de recunoastere…..dar un singur lucru l-am invatat cu siguranta: la UTMB trebuie sa fi umil, sa respectii mediul alpin, sa nu te crezi niciodata mai puternic decat el si cel mai important lucru este intotdeauna sa fi in stare sa te bucuri de peisaj si ……sa termini cursa intr-o stare buna.