vineri, 11 noiembrie 2011

Piros85

cca 87 km
cca 3000 m diferneta pozitiva de nivel
traseu prin padurile nordvestice ale Budapestei
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Pozele sunt preluate de la Norbert Szsz. Mai multe poze poti vedea pe slideshowul de mai jos.
Isztvan, Mihai, Silviu, Zsolt si Iulia in faza de inceput a concursului.


 
 
 
 
 
 
 
 
 
Cine a urmarit povestea mea de la UTMB stie poate ca la un moment dat in cursa am cunoscut doi sportivi din ungaria, Peter si Csaba, care asistau un alt participant la UTMB. Peter este organizatorul unuia dintre cursele de ultarmarathon din Ungaria: Piros 85. De atunci m-am hotarat sa merg si eu la Budapesta in toamna si sa alerg la acest concurs.

Iata-ma acum in tren cu bagajul plin de echipamente spa. M-am hotarat sa merg cu trenul pt. ca este mult mai relaxant sa stai in cuseta, sa citesti si sa mai scrii cateva randuri si, evident sa admiri peisajul decat sa conduci atat drum inainte de un concurs cu masina. Asa ca am plecat joi seara din Bucuresti si vineri dimineata am fost déjà in Budapesta. Intoarcerea urma sa fie de duminica seara pana luni dimineata.

Ajuns in Budapesta m-am cazat la un apartament in centru. Un prieten al unui var de-al meu are mai multe apartamente in centrul Budapestei si le inchiriaza pt turisti, asa ca daca vreunul dintre voi are in plan sa mearga la Budapeste nu evitati sa ma contactati ca sa va dau numarul lui de telefon.

Am ramas impresionat de Budapesta. Ultima oara fusesem in vara lui 1990 atunci mi se parea orasul la fel de gri si comunist ca Bucurestiul. Aceleasi strazil pline de gropi, aceleasi blocuri posomorate, oamenii abatuti, chiar si tomberoanele de gunoi erau identice cu cele din Bucuresti… in fine, era 1990…

Prin Budapesta la plimbare inainte si dupa Piros85


Se pare ca de atunci s-au schimbat chiar foarte multe. In Budapesta mai multe decat in Bucuresti... Orasul, cel putin centrul pe care l-am vazut la pas, arata aproape impecabil. Lasand la o parte faptul ca imaginea stradala este ici colo inca ‘patata’ de o fatada a unei case nerenovat - dar cel putin iti sar in ochi cele nerefacute si nu ca in Bucuresti cand le observi mai degraba pe cele renovate in marea celor nerenovate – aveam impresia ca peste tot s-a lucarat cu grija, cu o dorinta de a reda o fata frumoasa unui oras European. Ungurii au reusit treba asta. Budapesta poate fi comparata acum foarte usor cu Viena, si eu ma bucur de lucrul asta .

Dar hai acum inapoi la concurs:

Din Romania urmau sa mai participle si Istvan (din Oradea), care fusese si la editia anterioara, Zsolt (din Cluj), Silviu (Balan – CPNTistul), inca un baiat din Oradea si Iulia (Veverita) din Zarnesti.

Primul hop pe care a trebuit sa-l sar cu ajutorul lui Zsolt a fost inscrierea. Din pacate siteul web al concursului a fost initial doar in ungureste. Ulterior au pus si toate informatiile in limba engelza ce a simplificat totul enorm de mult. Zsolt m-a inscris si asa am rezolvat problema. Multumesc Zsolt !!!

Traseul – din ce mi-a povestit Istvan si Zsolt (care in stilul lui de matematician se pregatise acerb si in detaliu asupra traseului) – urma poteci prin padurile din nordvestul Budapestei. Urcarile nu trebuiau sa fie foarte abrupte, destul de scurte (exista o singura urcare cu o diferernta de nivel de cca 500m), dar toate adunate la un loc rezultau intr-o denivelare totala in ascensiune de cca 3000m. Nu-i mult, dar nici chiar de ignorat...depinde de ritmul cu care urci pana la urma...

Editia din 2011 a concursului Piros85


Startul s-a dat cu o mica intarziere de langa statia de tren ‚Baile Romane’ din Budapesta. S-a plecat placut intr-un ritm adecvat distantei. Eu ma simteam destul de bine si speram ca deshidratarea mea - care fusese cauzata de o mica problema stomacala cu o zi inainte - sa nu ma impiedice sa-mi inchei potcoava (traseul concursului este in forma de potcoava, finishul fiind in alt loc decat startul) intr-o stare prea grava. Din primele clipe am format cu Istvan un duo care a ramas impreuna pana la km 60. Mai tarziu, pe la km 37 ni s-a alaturat si Zsolt, dar care parea sa fie in forma mai buna si vroia sa vaneze locul 3. Intr-un final a venit impreuna cu Istvan pe un excelent loc 4. Organizatorii i-au separat insa prin simplul fapt ca au folosit la luarea timpului un sistem utilizat la orientare. Acolo trebuie sa introduci un chip intr-un cititor si asa confirmi ca ai fost la postul respectiv sau ca ai ajuns la finish. Sunt convins ca Istvan nu este suparat pe chestia asta si ca este constient ca a facut o cursa extraordinara.

Cat am alergat impreuna cu Zsolt, Istvan si cu mine aveam impresia ca alergam cu Gulliver si ca noi suntem doi pitici. Mai ales pe urcari, cand noi alergam si Zsolt facea niste pasi de min. 7 m (asta era impresia noastra) si noi doi (piticii) trebuia sa alergam cu frecventa unei masini de cusut ca sa putem tine pasul cu el, diferenta era evidenta. Chicoteam amandoi in spatele lui Zsolt si ne gandeam ce naiba sa facem sa-i scurtam pasul....oricum, preocuparea asta nu a durat prea mult, pt ca uriasul si-a vazut de drum la un moment dat si a lasat piticii cu chicotelile lor...in urma... Zsolt se simtea bine.

Pentru mine lucrurile nu prea au mers la fel de bine. Din pacate. Daca la inceputul concursului inca mai aveam senzatia ca pot sa alerg usor si placut, dupa ceva vreme ma simteam din ce in ce mai sleit. Abea dupa ce am intrat in cursa am inceput sa beau putin cate putin, ca sa vad cum reactioneaza corpul meu, daca am din nou diarie sau ... nu bausem de la pranzul zilei anterioare. Nu a fost sa fie asa. Puteam foarte bine sa beau si sa mananc. Insa faptul ca nu bausem suficiente lichide cu o zi inainte a facut ca deshidratarea, care putea fi trecuta cu vederea la inceput, sa-si faca incetul cu incetul efectele. Pe la km 50, cand Istvan si cu mine ne-am oprit la un punct de alimentare, am urinat si am vazut ca din mine iese ceva de coloratura ceaiului negru...m-am speriat gandindu-ma ca ceva nu este in ordine cu rinichii mei. Evident ca am continuat cursa. Istvan statea in spatele meu si indiferent cat de incet ma miscam el nu se rupea de mine. Era umbra mea. La un moment dat i-am spus ca azi nu se va mai intampla nimic cu mine si ca nu are nici un rost sa ramana cu mine. Asa ca la indemnul meu a sters-o si dus a fost. Nu el fusese umbra mea, ci eu fusesem pana la acel moment frana lui. Sunt convins ca ar fi putut alerga cu mult timp inainte un ritm mult mai sustinut. Il simteam bine pregatit si motivat. Ulterior ne-am mai vazut scurt la km 65, unde, pe o portiune mica, traseul catre o statie de aprovizionare este pe un drum ‚dus-intors’ si mai poti sa vezi putin cativa dintre ceilalti concurenti. Dupa aceea ne-am vazut doar la finish, cand am sosit si eu la o ora dupa el.

Eh, si cum lucrurile trebuie sa mearga si mai prost atunci cand deja merg prost, m-am ratacit. Dupa statia de la km 65, dupa ce il vazusem pe Istvan m-a depasit un alt concurent. La un moment dat, la una din multele incruciseri de poteci, nu stiu de ce (probabil primele semne de oboseala si conexa lipsa de concentrare) m-am uitat in dreapta si am vazut o sageata roz marcata pe un pom. M-am dus dupa ea, evident, ca doar ala era marcajul nostru, nestudiind suficient de mult si celelalte poteci. Am alergat binisor in urcare si ma asteptam sa-l zaresc pe concurentul care tocmai ma depasise. In padure insa nu prea aveai vizibilitate buna pe mai mult de 50-100m. Am continuat. Drumul era marcat bine cu sageti roz pe pomi, dar la un moment dat mi-am dat seama ca nu mai sunt nici un fel de semne pe jos, care pana acolo erau destul de des puse (ca la EcoMarathon-ul nostru). Totusi, semnele roz de pe pomi imi dadeau siguranta ca sunt pe drumul bun. Cand a aparut o panta lunga de tot, unde se putea vedea destul de departe, nu am vazut pe nimeni in fata. Eram sigur ca cel care ma depasise nu avea cum sa ‚zboare’ chiar asa, ca nici el nu alerga ca o caprioara si nici eu nu mergeam chiar in patru labe. Acolo am realizat definitiv ca intr-adevar ceva nu-i in regula. Norocul meu a fost ca veneau doi plimbareti care, intrebandu-i daca au vazut niste alergatori inaintea mea, mi-au infirmat. Eh, bine. Atunci m-am hotarat sa ma opresc si sa scot totusi GPSul care-l aveam la mine, dar pe care pana acolo nu-l folosisem deloc, pt ca traseul era prea bine marcat. Cand am vazut unde sunt in raport cu traseul, mi-am tras un pum in cap si am taiat-o imediat pe o scurtatura la vale inpoi la punctul de aprovizionare de la km 65. Asta e, m-am gandit, 4,3 km irositi, in lungul uni marcaj al unui alt traseu.., dar nu-i decat vina mea. Stiam ca toti prietenii mei vor avea din nou ce rade cand le povestesc patania mea... n-ar fi plictisitor sa mergi mereu fara probleme??? ..si oricum trebuie mentinuta traditia..ratacirilor...

Singurul lucru imbucurator cu privire la situatia mea fizica era ca pe la km 75 a trebuit sa urinez din nou si am vazut ca urina avea o culoare aproape normala. Lichidele baute in timpul concursului isi facusera efectul si functionam deja in parametrii normali, dar despre o performanta la nivel de alergare inca nu putea fi vorba si nici nu avea sa fie pana la sfarsitul concursului.

De acolo am avut totusi siguranta ca nu voi avea nici o problema sa termin cursa. Incetisor, dar aveam sa o termin. Ma supara o mica basicuta la picior, dar, avand in vedere ca nu mai aveam foarte mult de alergat, nu i-am dat importanta si am alergat cu ea pana la finish fara sa o tratez.

Pe ultimii km nu m-am simtit chiar rau. Credeam. Intunericul incepuse sa-si intre in drepturi si am pus frontala la treaba. Unele portiuni de poteci erau bolovanoase si trebuia sa ai putintel grija cum calci, dar in principiu erau aceleasi poteci forestiere frumoase si placute, care caracterizeaza intregul traseu al Piros85-ului. Am ajuns din urma si un alt concurent. Credeam din nou. Era un drumet. Piros 85 are si o categorie de drumetie separata de cea de trailrunning. Cel care credeam ca este un concurent era de fapt din alt categorie, dar ma intriga faptul ca el se misca aproape la fel de repede ca mine. Incepeam sa-l urasc. Avea un rucasac ca cele pentru laptopuri. Ma si gandeam ca chiar isi cara laptopul cu el. Ma simteam umilit, eu imi caram apa si el isi cara laptopul..gandeam... Pe fiecare urcare il depaseam si pe fiecare coborare el se apropia din nou de mine si ma depasea pana la urmatoarea panta. Aveam impresia ca aparuse in fata mea doar ca sa ma scoata din sarite. Incepeam sa urasc si rucscaul de laptop pe care il avea in spate. Mi-am jurat ca acasa fiind, imi voi arunca la gunoi rucsacul meu de laptop asmenataor cu al lui, pt ca nu mai vroiam sa-mi mai aduc vreodata aminte despre acest episod... in fine, intr-un final l-am depasit si pana la finish am resit sa nu-l mai vad pt ca ajunsesem inaintea lui..cu 20 de metri.... asa e, cand nu mai poti sa te misti, si esti capabil doar sa sosonezi (asa zic eu alergarii in ritmul acela de ritm de melc in care incepi sa te impiedici de furnici: sosoneala) de oboseala, te bucuri si de cele mai mici succese...

La finish am fost intampinat de Peter si ceilalti concurenti. Aparuse si Csaba si inca un alt preiten de-al lor: Andras. Zsolt si Istvan erau deja regenerati si apti de urmatorul concurs cand am intrat eu in mica sala de primire. Peter ne-a premiat pe loc, dand fiecaruia o medalie, si mici atentii care te fac sa te bucuri putin si sa uiti de peripetiile pe care tocmai le-ai incheiat. O bere rece a fost surpriza cea mai placuta la acel moment. Intre timp sosise si Silviu. Obosit, dar fericit ca terminase cursa. Este ceva nou pentru el si diferit de Bucegi7500 sau Piatra Craiului. Aici chiar trebuie sa alergi mai tot timpul fara sa-ti folosesti forta pe urcari abrupte. Oricum, felicitari Silviu ! Acum esti oricum virusat. Dupa un dus si putina mancare ne-am despartit si m-am lasat dus la apartamentul meu din centrul Budapestei de catre Andras. Ulterior a ajuns si Iulia (Veverita) pe care initial o certasem ca vrea sa ia startul la o asemenea cursa lunga. Dar sfaturile mele au fost mai slabe decat incapatanarea ei..... felicitari Veverito !

Am cunoscut din nou cativa oameni deosebiti. Pe langa concursul de alergare asta este rostul acestei preocupari: sa intalnesti oameni care imparatsesc placerile tale, care gandesc intr-un mod asemanator si pe care sa-i poti respecta pentru calitatile lor de ‚oameni’ in cel mai pozitiv inteles.

La anul vin din nou la Piros85.



PS: Pentru toti cei care vor sa inteleaga si stiu sa citeasca printre randuri: Parerea mea este ca un atlet virusat de alergarea montana – mai ales tanar - trebuie in primul rand sa aibe in vedere sa practice acest sport o viata intreaga. Pentru asta trebuie intai sa te ‘cladesti’, sa te dezvolti muscular, sa lasi ligamentelor suficient timp sa se adapteze la anduranta, sa observi inatai unde trebuie sa lucrezi mai mult (poate musculatura spatelui tau este mai subdezvoltata, poate bicepsul femural este prea puternic, poate abdomenul ar fi bines a fie un pic mai puternic..), sa citesti cat mai mult despre anatomie, fiziologie, neurologie, antrenamente.. si apoi sa te gandesti la competitii in sine, la concurenti si la locul pe care ai vrea sa ajungi la finalul unui concurs.

Alergarea montana este mai mult un stil de viata si cine vrea sa-si satisfaca orgoliile personale intr-o concurenta acerba si nechibzuita, nefind de fapt pregatit pentru asa ceva, se afla, dupa parerea mea, pe drumul gresit in acest ‚sport’ si se iroseste prea devreme.

Alergarea Montana nu poate fi comparata cu multe alte sporturi, deoarece este mai mult o preocupare cu natura, decat un sport. Practicand-o te dezvolti si incepi sa savurezi libertatea pe care peisajul montan ti-o ofera. Nu poti sa savurezi urcarile pe munte, coborarile sau orele de alergare pe potecile muntilor, daca nu esti pregatit. Viata urbana, care aproape pe toti ii condamna la sedentarism si la declansarea intrinseca a unui lant de imbolnaviri tipice si a unor pseudoactivitati, nu merita traita in continuare fara miscarea intr-un cadru natural. Realizam treaba asta ?

Voi repeat la nesfarsit aceste aspecte, pana va veti satura ! Pe curand !

Un comentariu:

  1. Excelenta poveste ... mai ales PS-ul! Felicitari pentru cursa.

    RăspundețiȘtergere