Cancer la rinichi si alergarea montana ca suport psihic (1)

M-am hotarat la aniversaea implinirii varstei de "un an" intr-o viata noua sa impartasesc cateva din scurtele mele note care ilustreaza cat de cat un anumit episod din viata mea. Am incercat sa le prezint din punctul de vedere al alergatorului montan, am eliminate din notele mele alte perspective, ca de exemplu cea de tata, de sot sau de fiu, pastrand in acest post doar pe cea relevanta alergarii montane.   
Postarea aceasta se adreseaza in primul rand prietenilor mei, alergatori montani, sau sportivi in disciplinele de anduranta cu care am avut si am de a face de cativa ani.
Acestora vreau sa le transmit un mesaj important: Sa aveti grija de voi, ca indiferent cat de santos credeti ca traiti, nu puteti avea niciodata vreo garantie ca viata (aceasta spectaculoasa insiruire de evenimente, procese si adaptari in si la mediul in care traim) nu va va duce pe niste traiectorii care nu au nimic de a face cu ce va proiectati voi insusi despre posibilul vostru viitor. Singura sansa este sa utilizati la maxim cunostiintele, tehnica si experienta din domeniul medical si sa le folositi pentru voi.
Nu ignorati si nu amanati nimic cand vine vorba de sanatatea voastra. Faceti periodic (ca orice sportiv de performanta) cat mai des controale medicale (mai ales la inima si plamani) si incercati sa va ingrijiti de voi la fel cum va ingrijiti de echipamentul vostru sportiv. Fiti mai destepti decat sunteti acum si ganditi-va in sens profilactic sa utilizati sistemul medical care va este la indemana.
Luati-va masina proprie ca exemplu si duceti-va cel putin o data, atunci cand mergeti cu ea la ITP si voi la un control. Faceti-va "revizia tehnica" o data cu ea. Nu strica ! 

Sambata - 14 Ianuarie 2012 - am dureri la stomac.

Ma gandesc ca este de la ce am mancat ieri. Poate. Sunt foarte stresat. Simt cum stomacul se contracta la maxim. Nu este nimic nou.

La 12.00 cu baietii in stadion. Incalzire usoara 30min, 8km la 3.45 (fiecare face un km tempo, tempoul este placut, 15min cooldown. Vava si Franci alearga si ele si barfesc pe urma impreuna cu Oana Badea…ca fetele. N-am avut nici un fel de durare la burta, am fost relaxat, ....oare trebuie sa alerg in permanenta ca sa ma relaxez la 3.45min/km ??? Se pare ca da... 

Luni - 16 Ianuarie - 2012 plecam la Brasov si Moieciu.

Aproape ca nu am dormit toata noaptea. Sistemul meu digestiv nu mai functioneaza cum trebuie. Simt asta. Sunt un pachet de nervi. Am senzatia unei constipatii majore. Realizez ca nu mai pot lasa lucrurile sa mearga asa mai departe. Dar pana acum nici un medic nu a putut sa  ma sfatuiasca in vreun fel. Diagnoza de colon iritabil o am de peste 25 de ani.. In fond ce-I intereseaza pe ei problemele mele psihice, care deregleaza sistemul digestiv…mai usor sa recomanzi un medicament si gata..poate gasesc totusi alti medici mai destupati la cap..ma intorc la Moieciu.

Marti - 17 Ianuarie 2012

imi vad cum pot de treaba la Brasov si ma intorc cu trenul la Bucuresti. Durerile persista rau de tot.  

Miercuri - 18 Ianuarie 2012 - la Fundeni

Dimineata ma trezesc din nou cu aceleasi dureri. Toata zona abdominala este un ghem pe care-l simt ca o piatra. Durerile sunt mai insistente.

Constientizez  de ani buni faptul ca problemele mele cu anumiti membri din familie au repercursiuni fiziologice asupra mea....supoziti si incercari absurde de a cauta si gasi niste cauzalitati. Variante sunt miliarde....indecidabile...

Merg dimineata la DORIS, un centru medical din Militari. Medicul ma indeamna sa ma duc de urgenta la spital sa fac investigatii ca sa excludem o ocluzie intestinala. Ma misc greoi, ma simt ca un balon umflat la maxim. Totul apasa pe oragne si am o jena in toata partea abdominala.

Ajung la Fundeni, la Liana Gheorghe, un medic excelent in domeniul gastro-entero. Astept sa-mi faca o ecografie. Sunt curios daca poate observa ceva. Despre partea gastro-intestinala imi da vesti bune. Nu observa nimic care sa indice o ocluzie.

Urmeaza sa facem mai multe investigatii, analize de sange, radiografie, si in zilele urmatoare o colonoscopie, endoscopie, etc.., dar, din pacate observa ceva la rinichiul stang.

Ce-I acel "ceva" ? Intreb. Trebuie investigat, spune ea. Are aproape 3 cm. Imi sugereaza sa fac urgent si o computertomografie. Nu suna bine. Deloc.

Deocmdata aman orice gand cu privire la acel "ceva", pt ca durerile abdominale nu ma lasa sa ma gandesc prea mult la altceva. Abea dupa doua clisme incep sa vad lucurile altfel. Ma relaxez. Dar tot nu sunt in apele mele. Evident, cum as putea fi dupa mai multe zile in care tot abdomenul meu a fost un ghem contractat, disfunctional si care nu a lasat ca tranzitul intestinal sa functioneze cum trebuie. Nervii….nervii si iarasi nervi... stiu asta...

Joi - 19 Ianuarie -  Investigatii

Pentru investigatia CT reusesc sa obtin un termen foarte repede la centrul medica Hyperdia si merg la ei. Imi fac CTul. Medicul radiolog Raluca Pavelescu nu-si da cu parerea la o prima impresie. Banuiesc ca nu vrea. Nu are curajul sa-mi spuna direct in fata, ca am o problema majora ?
Intre timp citisem suficient de mult pe net ca sa-mi dau seama, ca un "ceva" la rinichi nu este un semn bun. Cancerul la rinichi este rar.., dar cand se formeaza... dar ce ma ajuta asta pe mine? Ma gandesc ca este una din cele mai stupide idei, care au fost preluate de sociologi…de cand au incercat sa  faca din sociologie o stiinta si au introdus statsitica….. Majoritatea tumorilor la rinichi sunt maligne. Evident ca ma gandesc ca poate fi o tumoare, adica cancer. Ce altceva cand este vorba de rinichi? Intr-un fel reusesc sa-mi canalizez insa gandurile mai mult pe alte teme. Vreau sa mai vorbesc cu diversi doctori. Ma gandesc intai la Dr. Copaescu de la DELTA MEDICAL, care m-a operat anul trecut de hernia inghinala.  Merg acolo. Ma primeste imediat si vorbesc cu el putin.  Dupa sfatuirea cu el ramane sa revin cand am rezultatul CTului. Bine, bine, gandesc eu...
 

Vineri - 20 Ianuarie 2012 - Rezultat CT

Dupa amiaza mergem si o luam pe Vava de la scoala si plecam spre Moieciu. Este plin de zapada. Pesiajul este magnific. A nins si totul este zaharisit, de parca au cazut tone de zahar pe munti, brazi si case.
Simt o liniste apasator de frumoasa cand pasesc la noi in curte, la Moieciu...

Rezultatele CT-ului sosesc pe mail deja la pranz, dar eu nu apuc sa-mi deschid laptopul decat seara tarziu cand stateam si ma uitam pe net si ma informez cat pot mai departe despre canerul la rinichi.
Savurez inca incertitudinea lipsei confirmarii diagnosticului "caner la rinichi". Descopar insa la un moment dat mailul in care radioloaga imi trimite rezultatul. Deschid si citesc randurile din mailul de la ea. Le citesc inca o data si inca o data si ma inspaimant. DA, este o tumoare. Incertitudinea dispare si se instaureaza in tot corpul meu certitudine sfasaietoare ca nimic in viata mea nu va mai fi cum a fost pana acum. Abia acum incep sa realizez dimensiunea acestei vesti. Bine ca stau jos. "Tumoarea efractioneaza capsula rinichiului, si a infiltrat grasimea adiacenta", ...dar nu a depasit-o......in tot dezastrul asta mai exista si vesti bune...

Imi dau seama in acele clipe ca moartea mea, pura si personala, a intrat in viata mea direct prin usa din fata a casei, in bocanci, plini de noroi si ca nu mai am nici o alta sansa decat sa ma acomodez cu ea. Nu mai am nici o sansa sa alung gandurile undeva intr-un viitor indepartat, sa ma consolez ca inca ma simt tanar si puternic, ca nimic nu-mi sta in cale si ca pot rezolva intr-un fel sau altul toate problemele care-mi apar in viata. Degradarea propriului organism si evidentierea dovezii malfunctiunii lui prin acest cancer le realizez in acele faze de gandire profunda. As fi preferat sa am alt motiv sa intru din nou intr-o stare din asta de profunzime...

Acum incep sa caut sistematic pe net tot felul de articole pe tema asta. Ma documentez. Am cancer la rinichi. Asta este acum realitatea mea. Nimic ipotetic, nimic ce ar putea fi. Este un proces care se deruleaza in mine. Dar tot nu ma pot linisti prea mult. O sun pe Tatiana, nasa mea, doctorita. Este mijlocul noptii. Vreau mai multe explicatii directe de la un medic competent. Intra casuta vocala. Imi dau seama ca acum se schimba TOTUL. Dar nu realizez inca CUM. Incerc sa vad si partile pozitive: nu sunt metatstaze.

Cand spun TOTUL chiar ma refer la TOTUL. La atitudinea mea, la perspectivele mele, la proiectiile mele pe termen scurt, mediu si lung (dar ce mai inseamna aceste intervale temporale in contextul asta ?).

Ma gandesc, ca de trei ani de zile am inceput sa schimb ceva in viata mea, dar nu suficient de hotarat, nu ata de repede cat ar fi trebuit. Realizam de pe atunci (probabil de cand canerul a inceput efectiv sa-si faca aparitia in organismul meu (asa gandeam atunci: cancerul este ceva din "afara mea" - o prostie, evident, ca este doar parte din mine si ca nu trebuie sa fug de el, ci sa incerc sa inteleg in vreun fel ce s-a intamplat, de a luat-o organismul meu asa razna..)) ca ar fi bine sa fac niste modificari majore in viata mea.

Vroiam sa incep sa incerc sa elimin orice posibila imprejurare, influenta care ma facea sa nu ma simt bine, si pe care evident as putea sa o schimb.  Acum insa ma gandesc ca se vor schimba raporturile cu cei din jur, cu ai mei din familie pe care-I iubesc, cu cei care ma dusmanesc,  imi spun sa nu mai pierd timpul cu cei care mi-s indiferenti, cu care nu am nimic de a face in principiu, ci sa ma concentrez pe cei care imi sunt importanti si pe ce imi este important. Acum parca am senzatia ca trebuie sa apas un pic pe accelerator, sa nu mai irosesc cea ce noi numim "timp", timpul meu individual.

Gandurile astea le am in mine de mult, am studiat in ultimii ani notiunea "timpului" pe toate partile, fizic, psihic, filozofic, "subiectiv", "obiectiv", newtonian, einsteinian,  prigojinean, barbourian.., am studiat cat am putut de mult si legatura dintre modificarile ADNului, celule, influenta fizica si psihica a expunerii organismului nostru  la un mediu adecvat sau inadecvat, ma refer la epigenetica…, am incercat sa-mi creez o imagine de ansamblu a unor posibile traiectorii de explicare a naturii (cea ce nu am invatat la universitate, unde am fost invatati sa gandim predominant in termenii fizicii clasice), a complexitatii si imprevizibilitatii ei. Intr-un fel am reusit. Am reusit sa sa-mi pictez aceasta simphonie stiintifca realmente moderna si extrem de palpitatnta...si acum trebuia sa o descopar pe propriul meu organism...  

Confruntat cu situatia mea toate astea m-au ajutat sa nu disper, anume sa-mi dau repede seama ca trebuie sa ma pregatesc, sa iau repede niste hotarari, sa-mi fac un mic plan de actiune si sa fiu dispus si deschis la orice modificare si  readaptare a acestuia, urmarind singurul obiectiv important: sa raman in viata cat mai mult langa ai mei, sa-i ajut, sa-i las sa ma ajute si sa traim cat putem, hotarati, fericiti si voiosi.

Fara  compromis in cea ce priveste minciuna, falsul si simularea. Fara sa mai "acopar" pe cineva care credeam pana nu de mult, ca-mi poate "re"deveni o fiinta apropiata. 

 

Dar in acelasi timp eram constient ca una este planul si alta este drumul pe care aveam sa-l strabat acum. Stiam ca plec la un drum nou, dar nu prea aveam nici o harta, nici un compas, nici echipament adecvat si nici nu stiam pe unde sunt exact..dara-mi-te sa mai am si posibilitatea sa intreb pe cineva… ce iluzie hazlie sa stii ceva...asa ma simteam in acele faze.

Sambata 21 Ianuarie 2012 - la Moieciu si Brasov

La Moieciu zapada era intre timp de aproape un metru. Nu mai vazusem atata zapada din anii 90.
In 1995, parca, a nins atat de mult si eu trebuia sa ajung la Bucuresti repede de tot, …incat am fost dus de cineva din sat pana la Bran cu sania trasa de cal. Totul era plin de zapada . Altfel nu se putea iesii din valea asta pe atunci..

Dupa o noapte aproape nedormita ne-am dus cu fetele la ski in Valea Poarta. Urmau sa vina si niste prieteni de-ai nostrii. Eu nu am vrut sa intru intr-o faza de autocompatimire (urmau sa vina oricum), asa ca nu am stat prea mult pe ganduri si ne-am dus. Eu, fiind certat cu skiurile, m-am dus la o alergare cu rachetele in sus pe Valea Poarta, pe traseul Bucegi 7500.

Superbitatea peisajului, padurea incarcata cu crengile ingreunate de zapada, zapada adanca si urcusul greoi m-au facut sa-mi dau inca o data seama ca nu trebuie sa-mi fie frica de nimic. De absolut nimic. Imi dadeam seama ca urmeaza o lupta grea, anevoioasa si istovitoare. Nu stiam care este finalul, stiam doar ca este o alta traiectorie a vietii mele, alta decat cea pe care mi-o proiectasem pana atunci si dupa care ma orientam. Urcand prin nameti incepeam sa-mi reproiectez o traiectorie, si inca una, si inca una, nestiind care dintre ele se poate apropia de cea care urma sa o urmez cu adevarat (in stilul acesta se procedeaza la predictiile meteo in zilele noastre..).

Eram la fel de constient ca traiectoria care as fi urmat-o, daca as fi ignorant durerile abdominale si nu m-as fi dus la echografie sau la computertomografie, ma-r fi dus pe un fagas din care nu as fi avut sanse asa mari sa mai savurez viata pe acest pamant.

Ma gandeam la tata care murise cu mai bine de o luna in urma tinandu-mi mana si dandu-si ultima suflare. Simteam si acum acel ultim suflu al lui, linistea si pacea care domnea in incaperea mica in care eram. Ma gandeam si ma uitam la mana mea intrebandu-ma cine din cei iubiti ai mei o va tine..

Oricum mult timp de filozofie nu mi-a ramas pe poteca prin zapada, pt ca am primit de la Nata un telefon ca Franci a cazut si probabil si-a rupt piciorul pe partie. Cat am putut de repede am venit inapoi la partie. Am alergat in sus la cabana salvamontului si am vazut ca in jurul lui Franci erau baietii de la salvamont, de la jandarmerie, Nata, Vava si prietenii nostri. Franci era "starul", avea dureri, dar totusi era in stare sa mai si rada intre dureri. Un prieten de la jandarmerie i-a tinut piciorul aproape trei sferturi de ora nemiscat pana a venit ambulanta din Brasov. Ea nu vroia sa-si scoata claparul ca o durea prea tare. Abia la spital l-a scos.  Nata s-a dus cu Franci in ambulanta la Spitalul de copii.   Da, tibia era fracturata si a primit un gips cat ea de mare. Si greu.  Aveam impresia ca e mai greu decat ea...

Duminica 22 Ianuarie 2012 - ultima alergare la km1
Inainte de a pleca la Bucuresti mai fac o urcare in alergare in fata casei. Nu stiu acum nimic cand o sa mai fiu in stare sa alerg, daca o sa mai fiu in stare sa alerg vreoddata...am savurat fiecare metro...

Luni  23 Ianuarie 2012 - incep investigatiile in Bucuresti

Dimineata de tot ma duc la Prof. Sinescu, la spitalul Fundeni. El isi primeste noii pacienti in fiecare dimineata inainte de a-si incepe activitatea in sala de operatie. Sunt multi oameni. Vin din toata tara.  Imi inchipui ca o sa dureze mult statul la rand. Gresesc. Dupa ce el si-a terminat vizita la pacientii lui stationari incepe consultarile. Este 7.30. Sunt diversi oameni acolo, cum am spus, din toata tara, fiecare cu o problema specifica.
Nimeni nu ajunge la Prof. Sinescu pt un simplu guturai. Aici ajung doar cei cu probleme…  Asta ii este fiecaruia care sta acolo la rand cat se poate de clar. Fiecare are probleme de sanatate serioase. Si eu. Ajung si eu la rand. Intru. Fusese deja informat de catre Prof. Gheorghe de la gastro-enterologie despre situatia mea.  Ma dirijeaza catre un alt medic, Lazar, care-mi va povesti tot ce este necesar cu privire la operatie. Acesta pare cam ursuz la prima vedere... este doar o impresie.. Prof. Sinescu conduce mai multi chirurgi tineri, despre care eu sunt sigur ca unii dintre ei vor ajuta multi oameni si sa-i scape de aceste hazarde biologice, care-i indreapta catre usa lor. Sinescu nu vorbeste foarte mult. Stabilim sa-mi inchei tot ce urma sa mai fac la gastro-enterologie, ca sa nu avem si din partea aia alte surprize… sa nu fie asta tot, ma gandesc ? Dupa aceea ne pregatim de operatie. Fara discutie. Alta alternative nu este.

Imi dau seama ca va trebui sa ma incred profesorului Sinescu si echipei lui, exact asa cum o faci atunci cand te urci intr-un avion si te bazezi pe experienta pilotului si echipei de la bord si de la aeroport sau cand intri intro cladire de 100 de etaje si trebuie sa ai incredere in calculele si experienta arhitectului si inginerilor… predai in totalitate controlul asupra propiei persoane. Nu-mi place, dar nu am alta sansa. Nu sunt un om increzator in altii, nu cred, dar trebuie sa ma incred…altora..

Imi aduc aminte de distingerea lui Erich Fromm dintre autoritatea rationala (un ghid pe munte care te duce peste un ghetar, un ghid care te ajuta sa treci printr-o jungla, un medic care te sfatuieste ce sa faci cand ai o boala , etc.) si autoritatea irationala (Hitler, Stalin, Ceausescu sau orice alt psihopat mai mare sau mai mic care ti-e sef, cumnat sau profesor..)..problemele incep cand oamenii se incred fara sa mai gandeasca unor autoriati irationale…sectisti, preoti, psihopati, inchipuiri iluzorii,..etc..dar asta-I alta problema….Eu insa capat incredere in Sinescu si-l vad ca o autoritate rationala care ma va ajuta sa trec de faza asta, ca un ghid care te duce pe munte sau prin desert si tu beneficiezi de experietna lui.

Merg din nou la gastro-enterologie. Aflu ce trebuie sa fac ca sa fiu pregatit pt. maine dimineata. Aflu intregul arsenal de proceduri. Ajuns acasa incep sa beau lichidul acela nu neaparat scarbos, ci mai degraba fara nici un gust care provoaca eliminarea si golirea intestinului. Cea ce dupa al nu stiu catelea pahar este mult mai neplacut. Mai beau si noaptea lichidul aceal incolor si fara gust, litri intregi.....

Marti 24 Ianuarie

Colonoscopia si endoscopia au fost efectuate de Prof. Cristi Gheorghe. Dupa scurta anestezie Cristi imi spune ca este totul OK. Se rezuma totul la colonul iritabil. O problema functionala. Sa reduc stresul, sa am grija ce mananc, etc. Ma simt usurat. Cel putin nu-mi mai bantuie si din acest punct de vedere mai departe fel de fel de supozitii, mai mult sau mai putin bazate pe realitate, prin cap. Ma simt totusi slabit, de mai multe zile nu mai mananc ca lumea, simt ca slabesc din ce in ce mai mult si ca imi dispare vlaga. Acum pot sa ma concentrez pe batalia principala. Operatia si eliminarea cancerului din corpul meu.

Dupa amiaza mai merg la DELTA sa verific, cu radiologul de acolo echografia abdominala veche de un an de zile, facuta la ei cand am  fost operat la hernia inghinala. Dureaza putin pana gaseste datele stocate la ei pe calculator. Si incepem sa ne uitam imreuna pe ecran. Echografiile arata ca radargramele care le efectuam eu cu ani de zile in urma cautand fel de fel de conducte, vestigii sau alte structuri cu o metoda din geofizica - georadarul. O aplicam la analizele structurilor stradale pt. o firma de gaze in Germania. Imi placea sa ma uit la radiologi si pe tomografii sau pe RMN, bazele fizice fiind identice cu cel aplicate de noi in geofizica…. Stiu ca interpretarea nu este usoara si necesita si multa experienta din partea radiologului sau a geofizicianului (dupa caz). Ma vedeam pe mine din nou cum eram acum un an de zile. Nici o umbra de tumoare pe ecran. Dar asta nu inseamna nimic. Totul depinde si de sensitivitatea aparatului si de faptul daca stii sa cauti ceva. Nu i-am facut nici un repros radiologului, fiind constient, ca nu avea cum sa "vada" tumoarea mea la acea vreme. Daca ar fi existat cel putin niste semne, poate cu alte metode, mai diferentiate, s-ar fi vazut. Nu-mi mai statea gandul la asta acum, cu toate ca, daca am fi descoperit ceva acum, as fi vrut sa vad cat de repede a crescut tumoarea in ultimul an. 

Miercuri 25 Ianuarie 2012 - Fundeni

Azi ar fi trebuit sa merg la Fundeni sa ma internez deja si sa ma pregatesc de operatie, dar a nins in draci la Bucuresti. Nici gand sa ajung in partea cealalta a Bucurestiului. Este haos total in Bucuresti. Incerc sa sun pe unul dintre medici, dar nu dau de el. Dupa amiaza ajung totusi acolo si discut cu medicii. Sunt inca in dubii, daca sa nu merg totusi la DELTA in loc de Fundeni. Totusi se inclina balanta definitiv  de partea Fundeniului.
Cati nu ar dori sa profite de un centru atat de bine pus la punct cu atata expertiza. Si eu sa nu o iau in sema ? Ar fia absurd. Imi inlatur aceste ultime dubii cu privire la Fundeni si imi inchei gandurile despre acest capitol.
Hotararea este luata.  

Joi 26 Ianuarie

Dimineata de tot am din nou o intrevedere cu Prof. Sinescu. Imi explica pe indelete cam tot ce este relevant si ma linisteste. Ii pun tot felul de intrebari si el imi raspunde la fiecare, gasind in acelasi timp si o formula linistitoare. Imi povesteste despre cazuri cu adevarat grave, cu tumori avansate, cu multe metastaze, despre refacere de vezici, etc.. Oricum sunt intr-o stare, care in domeniul fizicii se numeste turbulenta. Eu, sistemul, sar dintr-un stadiu in altul, ba din increzator, in descumpanit, din stabil in extrem de nevricos, din hotarat in incert si inapoi. Tipic pentru o faza turbulenta…regulile care definesc sistemul in starea lui stabila se dizolva si apar altele care aproape nu au nimic de a face cu sistemul initial. Schimburile lui dintr-un stadiu in altul nu mai au nici o legatura cu conditiile cadru, ci doar cu starea sitemului insusi. Cauza si efectul ce relationare. Ma gandesc la campul magnetic, care isi schimba din cand in cand directia si inaintea fiecarei schimbari de genul asta, el intra intr-o stare turbulenta…cand o sa-mi regasesc eu starea stabila, si cum va arat ea ? Dupa operatie ?

Urmeaza mici proceduri administrative. Dar de asta se ocupa cei din sectie. Imi schimb statusul, din internat la gastro-entero devin internat la chirurgie urologica. Am schimbat clubul. ...

Ziua se scurge repede, cu ceilalti pe culoar sau in camera port discutii si aflu si prin ce au trecut ei. Unii sunt grav bolnavi in stadii avansate,  altii ca mine. Eu sunt cel mai tanar. Acolo pe coridoare sunt un pusti la 45 de ani...

Un singur lucru ma linisteste acum. Sunt cu siguranta cel mai bine pregatit om din punct de vedere fizic pentru a face fata unei operatii de amploarea asta. Sistemul meu cardio-pulmonar este in forma aproape maxima, refacerea musculara este pusa prin antrenamentul meu zilnic la punct, mai bine ca la oricine altcineva de varsta mea. Gandesc pozitiv. Gandesc pozitiv ? Incerc cel putin. Asta nu inseamna ca pot mereu sa ma tin, tragandu-ma singur de par, deasupra apei si sa mai si zambesc. Dar incerc.

Dupa operatie va trebui sa aplic strategia pasilor mici. Obiective usor de realizat, dar care sa se incadreze in cel mare mentionat acum cateva zile: sa raman in viata cat mai mult langa ai mei, sa-i ajut, sa-i las sa ma ajute si sa traim cat putem, hotarati, fericiti si voiosi si sa indepartam tot ce se poate numi stres din mediul nostru.

Vineri 27 Ianuarei - noua mea zi de nastere !! Operatie

Dimineata ma spal, ma rad pe corp acolo unde avea sa fie facuta incizia si ma pregatesc mental pe ce urma sa se intample. Pe la 8.30 vine Prof. Sinescu impreuna cu ceilalti medici tineri si-mi zambste in fata spunand: "Mihai, azi este ziua ta norocoasa". Ma bucur de ce aud si sinceritatea si increderea cu care el a spus asta imi da destula energie sa vad totul cat de cat pozitiv.

Gandurile sumbre insa nu reusesc sa-mi dispara cu totul din creier. Ma gandesc ca si in timpul operatiei se pot intampla multe si marunte. Ma gandesc ca noi oamenii suntem organisme compuse din biliarde de celule, in care se intampal simultan heptaliarde de procese, constituim un sistem labil, in care o mica fluctuatie intr-un proces poate duce la niste modificari ulterioare disproportionate, exagerate, care pot complica derularea operatiei intr-o directie neplacuta. Nimeni nu-ti da vreo garantie ca te trezesti din anestezie. Nimeni. Cancerul meu nu este nimic altceva decat tot o asemenea dereglare a unor procese din niste celule  ale rinichiului meu… trebuie sa-mi iau ramas bun de la el, sa-i multumesc ca m-a ajutat pana acum, dar ca el nu mai are ce cauta in mine si nu mai poate juca in hora organelor numita Mihai Orleanu.

Nu mai am posibilitatea sa dau inapoi. Merg inainte fie ce o fi. Am o singura sansa: operatia. Disputa se dadea daca sa fie o nefrectomie total sau partiala (adica sa fie scoasa doar partea afectata de cancer a rinichiului). Ultima pica insa pt ca tumoarea a parasit deja capsula rinichiului. Chiar un alt prieten chirurg din Germania imi confirma treaba asta. Ma bucur ca a adunat si el la o masa mai multi chirurgi si s-a sfatuit cu ei in baza CTului trimis de mine, ca sa-mi  dea si ei o indrumare.

Ajung in sala de operatie. Este racoare. Ma dezbrac de halatul in care eram imbracat si ma las pe mana asistentelor. Doua fete dragute. Eu sunt gol golut si-mi dau seama de ridicolul situatiei… ele incep pregatirea operatiei mele cu rutina unora care fac asta zi de zi. Ma leaga, imi dau medicamente injectabile, ele vin, pleaca, revin..la un moment dat apare si anestezista. Cu ea avusesem o discutie cu o zi inainte. Mai stau putin de vorba, aud fel de fel de instructiuni pe care ea le da asistentelor siiiiii…adio…nu mai aud nimic...

La un moment dat parca ma trezeste cineva din somn. Sunt nedumerit. Ma zgaltaie ceva. Sunt pe un gen de targa si vad niste figuri in jurul meu. Ma imping dintr-o incapere in alta. Nu mai sunt in sala de operatie. Parca o vad la un moment dat pe Nata si ii fac un semn. Visez? Parca sunt beat. Dar alt fel de betie. Nu am dureri. Asa trebuie sa fie cand esti inca anesteziat, ma gandesc…sunt anesteziat, realizez, imi aduc aminte... Ajung la reanimare. Am camera mea. Alte asistente vin si pleaca. Se uita la mine, sunt dragute, imi zambesc si-mi spun ca este totul OK. Nu prea tin minte mare lucru. Am impresia ca sunt inconjurat de o gramada de aparate. Chiar sunt. Realizez ca-mi ies niste fire din mine, nu, sunt furtune, drenuri. Vreau sa ma misc, dar nu pot. O asistenta imi spune sa stau linistit si sa nu ma misc. Cel putin pana maine sa nu ma ridic. Nici macar sa nu incerc sa ma ridic. De parca as putea… Candva vine si Nata. Ma simt usurat. Am trecut de primul hop mare. Ce mai urmeaza??

Evident ca nu sunt in stare sa realizez prin ce trec. Totul imi este amortit. Apar fel de fel doctori. Intreaba asistentele, se uita la mine, vin, pleaca. Toti sunt tineri.

Sambata 28 Ianuarie - ziua nr. 1 din noua mea viata. De acum incolo o sa am propia mea cronologie. Nu mai dau doi bani pe intelegerea oamenilor de a numerota ani in functie de nasterea sau moartea unuia sau altuia. Am propriul meu sistem de numerotare a timpului.

Zac in patul meu si ma las rasfatat de asistentele de la intensiva. Ritualul e simplu. La 5.00 dimineata sunt spalat. Sunt schimbat. Pansamentele, medicametele, etc. Pe la 7.00 vine Prof. Sinescu si ceilalti medici si urmaresc cum a mai evoluat fiecare.

Fac incercari disperate sa ma misc de pe o parte pe alta. Nici gand la asa ceva. Noroc ca bara patului imi permite sa ma tin de ea si sa ma mai misc putintel. Ma simt taiat pe din doua. Chiar sunt. Aproape. Taietura prin care mi-a fost scos rinichiul este destul de mare, peste 20 cm.

A mai trebuit sa predau si o coasta ca sa fie loc mai mult la operatie. E standard. Incerc sa ma odihnesc. Incep sa-mi filtrez gandurile si sa mai renunt la anumite traiectorii ale vietii mele care ar fi putut sa se materializeze...de exemplu cea cu pompele funebre din cauza unei operatii esuate...incep chiar sa gandesc ca ar putea exista o traiectorie a vietii mele in care sa pot sa alerg din nou...ma agat de ea...si visez mai departe inchipuindu-mi cat mai am pana acolo...sa pot alerga din nou un kilometru...doar un kilometru..

Duminca 29 Ianuarie - Gerar - Prietenii mei alearga pentru mine

Azi ar fi trebuit de fapt sa alerg la primulmeu concurs din acest an. Este vorba de GERAR - concurs organizat de Ro Club Maraton Bucuresti. Initial vroiam sa particip ca Team EcoMan impreuna cu prietenii mei Florin Munteanu si Danut Cernat. Avand in vedere ca eu nu mai puteam sa alerg, l-am rugat pe Luci Clinciu (care venise la Bucuresti) sa alerge in locul meu ca sa nu lasam echipa de izbeliste.
Dar nu numai ei au alergat gandindu-se la mine ci si "concurentii" nostri, adica ceilalti prieteni, Adi Bosatn, Victor Vlad si Stefan Oprina..
Adi a alergat cu sloganul "pentru rinichiul lui Mihai", cea ce m-a bucurat nespus de mult. La telefon mi-a precizat ca a alergat pentru cel sanatos nu pentru cel invadat de tumoare care oricum nu-l mai am...

 

 

Dupa concurs cativa dintre ei s-au dus pana la noi acasa si au vizitat-o pe Franci, care avea piciorul rupt… si i-au purtat de grija.. Pentru mine, la spital, aceste evenimente si pozele primite pe telefon au fost mai benefice decat toate medicamentele care le primeam de la spital.

Luni 30 Ianuarie - ies de la terapia intensive. Rezerva in care ma duc asistentele este super OK. Sunt singur in camera.

Marti 31 Ianuarie 2012 - primele vizite. Stefan Dan si Florin Munteanu vin si ma viziteaza la Fundeni. Le ofer o imagine cu care ei nu au cum sa fie obisnuiti si eu nici nu vreau sa-i obisnuiesc prea mult cu imaginea asta. Dar inca ma simt ca un castravete taiat pe din doua. Nu ma pot misca aproape de loc in pat. Nu ma pot intoarce de pe o parte pe alta si atunci cand vreau sa ies din pat am nevoie de ajutor. De mers pot sa merg cat de cat si doctorii ma incurajeaza sa merg cat pot de mult. Incep sa fiu fantoma culoarelor. Incep si ma gandesc cate culoare pot sa fac. Oricum simt progrese extraordinare fata de culoarele de la intensiva.

Miercuri 01 Februarie - Externare - ajung acasa - in fine

Joi 02 Februarie 2012 - mananc, dorm si iau medicamente 

Sambata 11 Februarie 2012 - la Fundeni sa-mi scoata firele 

Duminica 12 Februarie - Ziua lui Franci in Cobalcescu

Miercuri 15 Februarie 2012 - moare prietenul meu din copilarie, Raul. Impreuna cu el am recladit o parte din casele familiei noastre pe care le-am redobandit de la comunistii vopsiti in democrati moderni care le-au nationalizat...Este inca o zi in care simt ca lumea mea poate sa se innegreasca mai mult.. mai dispare inca o bucata din mine. In ultimii ani Raul era taximetrist si el este cel care m-a dus la Fundeni cand urma sa fiu operat. Ma incuraja si-mi dadea sentimental si increderea prin atitudinea lui ca totul va fi bine.

Luni 20 Februarie 2012 - o zi in care dau pe dinafara. Sunt insuportabil si ma scoate orice din sarite.

 

Marti 21 Februarie 2012 - ziua lui Nata 

Luni 27 Februarie - Prima alergare in Herastrau dupa OP ..cand o sa scot din nou sub 21 de minute..?? ce intrebare inutila...

Joi 01 Martie - Ziua lui Matza

Vineri 02 Martie -  plecare spre Moieciu

Sambata 03 Martie 2012 - Merg la plimbare cu Nata pe dealul din fata casei la Moieciu. Noi numim bucata asta "La km1", ea este ultima bucata de coborare de la EcoMarathon si noi o folosim des pt a face urcari scurte, asa intre picaturi...acum ma simt un erou pt ca sunt in stare sa urc cu pasi marunti dealul pe care-l zburdam in mod usual... 

Duminca 04 Martie 2012 - la Moieciu fac singur primele doua urcari din fata casei in zapada (15min fiecare). Am echipamentul de alergaat pe mine si ma simt deja ca si cand as vrea sa o iau la fuga..dar nu pot. Toata partea stanga a trunchiului se contracta usor si ma tine de parca as avea un corset pe mine. Continui usurel...dar continui..

 

Sambata 10 Martei 2012 - Postavaru Night

Particip din nou la primul concurs. Nu sunt inregistrat, dar merg impreuna cu Pes, catelui lui Adi, cat pot de repede. Toata partea stanga ma tine, nu ma pot intoarece in nici o parte, adica nu pot roti trunchiul, dar pot sa alerg usurel..simt ca pot reveni la placerea mea, la alergatul montan...ajung sus impreuna cu Ioana Ciulei..ea se mira de ce alerg asa usurel...dar alerg...

..va urma...